Jerod era gata să plece spre casă, dar nu înainte să-și arunce un ochi, singurul pe care îl mai avea, pe piața asigurărilor de micro-călătorii. Drumul dintre serviciu și apartament trecea prin câteva cartiere cel puțin sărace, iar frica de a fi o victimă, virtuală sau, zei-ferește, fizică era constantă.
Transportul în comun și două trei plimbări grăbite, la pas sprinten, între stațiile megalopolisului C’Opole, în total o oră, i-ar fi asigurat calea spre casă. Golanii neo-români de la nord de Dunăre și bandele de post-olteni din zona bulgară erau singurele lui probleme. Își cumpără, ca în fiecare seară, biletele necesare, apoi dădu un pic mai multe credite pe un pachet cu dronă, pe lânge cel clasic, de monitorizare video. Camerele ar fi alertat instantaneu forțele de ordine, dar dronele îl puteau avertiza din timp de apropierea oricărui pericol.
Apăsă tastele necesare și rezolvă repede transferul, care se răspândi pe rețea și rezervă toate necesarele. Cu un oftat, omul își strânse acareturile de pe birou. Era sfârșitul unei alte săptămâni de lucru. Zvonurile pe la birou pluteau în aer cu privire la reducerea ei la trei zile de lucru, din patru. Așa să ne ajute zeii, se gândi Jerod. Somnul la muncă îl rupea, nepermițându-și transportul spre casă în fiecare seara, iar megalopolisul fiind necruțător cu oamenii mai în vârstă. Pierzi slujba sau i-o dă unui robot, pierzi credite, pierzi și un ochi, se gândi el trist. Poate curând își va putea permite un implant bionic. Cu augumentările de securitate, ar salva bani pe termen lung la micro-asigurările de călătorie.
Locuia abia în fostul Stanbul, într-un oraș care se întindea de la Carpați și până în sudul Anatoliei. Patru sute de milioane de suflete, din care peste o sută trăind în sărăcie lucie. Se putea consideră un om norocos.