Priveam tâmp spre premier, care-mi rânjea cu toți dinții, vizibil stresat de situație. În plin Palat Victoria, mi se cerea să scriu o carte, un roman SF. Autor fiind, nu era o problemă. Secretomania aducerii mele, însă, toată nebunia aferentă și camera plină de fum de țigară, stres si transpirație erau cel puțin îngrijorătoare. Ce dracului voiau oamenii aștia de la mine?
Și apoi mi-au spus, iar eu a trebuit să le cer să se repete.
– Ca să înțeleg, domnule premier, am început.
– Vă rog! Răspunse demnitarul cu mâinile împreunate ca într-o rugă obosită.
Eram deja de 30 de minute acolo și simțeam nevoia de clarificări. Cafeaua din fața era rece, țigările aruncate în silă, de parca nici mama viciilor nu m-ar fi convins să mai doresc ceva.
– Dumneavoastră doriți să scriu o carte de science fiction.
– Da! Răspunsul a fost mimat prin dări din cap în jurul mesei.
– Pentru că ați descoperit că puteți crea realități paralele, am continuat. Și cartea mea ar putea crea una… una care să… fie chiar continuarea acesteia. Ce cretin sunau vorbele, odată scoase din minte.
– Nu chiar, cel puțin nu din cum înțeleg eu lucrurile, răspunse politicianul. Trase aer în piept și continuă. Pe scurt, un accident tehnologic a dus la crearea unei falii cuantice. O mega-corporație multinațională cu sediul la Iași a pus niște servere în funcțiune, mă rog, ceva foarte revoluționar, înțeleg. Nu mă pricep nici eu, dar s-a descoperit că orice carte găzduită pe serverele lor -și sunt milioane de astfel de romane!- construiește o realitate paralelă. Chiar observabilă, de la Shakespeare la Star Trek.
– Așa, am dat eu din cap, cu o sprânceană ridicată.
– Mda. Din ce înțeleg, oamenii de știință dintr-o echipă multinațională au descoperit că sistemul site-ului, cel cunoscut și de dumneavoastră și de milioane de vizitatori… Ei bine, chiar el guvernează realitățile aferente. Ceea ce teoretizează ei este că am putea crea chiar realitatea noastră.
– La non-fiction, am răspuns eu, aproape râzând.
– Cam așa, răspunse o voce plictisită. Cred că era ministrul justiției. Doamne ce oameni erau în jurul meu? Eu îi votasem pe oamenii ăștia? Oare votasem? Poate era o piesă în care jucam, poate visam. Dar nu părea nimic la mișto.
– Bun, și vreți ca eu să scriu o carte despre viitorul acestei dimensiuni?
– Ne-am gândit că veți prinde exact șpilul, domnule. Premierul scrumă din țigara aprinsă mai devreme și trase adânc in piept. Vă dați seama că totul este de un secret absolut.
– Îmi dau seama și apreciez. Rapid, prin minte, mi-a trecut gândul să mă duc direct la presă. Nu că eram cea mai credibilă persoană publică, dar dacă eu ieșeam nebun, disperații ăștia chiar pierdeau câteva procente bune, chiar și negând.
Și-n plus, nenorociții fumau. Lipsa de încredere a oricărui român în aleșii săi era la cote sesizabile în mine. Nu că aș fi fost politic sau apolitic, eram non-politic, dar mă trezisem într-un scenariu mai bun decât aș fi putut eu scrie.
– De ce eu? Am întrebat, după un moment.
– Sunteți român, domnule, răspunse premierul zâmbind subțire. Efortul este unul multi-național acolo, la Iași, dar am putut impune un român. Mai ales că scrieți și în engleză… bine, falia nu pare sa ia în seamă limbi—
– Adică există inclusiv o realitate în care Ceaușescu încă mai e președinte? Am întrerupt eu.
– Da, răspunse ministrul Justiției. Nu le putem accesa, doar observa. Știm că există, le vedem, le identificăm pe baza nomenclatorului inițial, din site. Nu par să comunice între ele, dar dacă reușim cu acest experiment, care este unul eminamente românesc, s-ar putea schimba lumea.
– Și domniile voastre doresc să scriu viitorul. Al României sau al lumii?
– La ce ne-am gândit noi, bineințeles, ca secret național, am dori să fie pentru omenire. Nu ne putem da seama care este mecanismul, având în vedere că, până acum, se știa că nu se poate călători în viitor sau defini ceva în el. Dar legile fizicii cuantice, ceva cu fotonii, chiar nu mai rețin, am un consilier care mi-a explicat mai pe înțelesul meu și important e că se poate! Spuse premierul. Ați face țării dumneavoastră un mare serviciu.
– Ce se întâmplă când se termină romanul, totuși?
– N-am observat încă, de aceea și tratăm acest subiect ca pe un exercițiu. Ministrul Justiției zâmbi cumva vinovat. Este absolut important ca acest experiment să dea roade, ni-l asumăm la cel mai înalt nivel, dar evident dorim să fie secret față de parteneri. Dacă ne iese, scrierile dumneavoastră ar putea salva viitorul.
Eh, gândi eu, asta chiar îmi placea.
– Doriți să câștigați și ceva alegeri în cartea asta?
– Haideți să lăsăm miștourile când vorbim de secrete de stat, domnule, mi-o tăie un general de la masă.
Am stat câteva momente să gândesc, ușor distrat.
– Pot să văd un viitor distant, cumva în lumea legilor fizicii actuale, dar mult evoluat. Stații spațiale românești, anumite resurse naturale unice României, poate chiar pe noi ca pe o putere regională, cu Rusia distrusă sau măcar slăbită… Aș putea chiar să întrevăd un megalopolis, de la Sinaia și până la Istanbu–
– Nu, nu, nu, domnule, răspunse premierul, distrugând nervos țigara în scrumieră. Aveți o doză mare de libertate în a scrie, putere creativă totală. Dar principalele puncte vor fi spuse de noi, cei de aici.
– Bun… Și ce doriți, exact? Am întrebat eu, ușor enervat.
– Vă vom comunica, avem oameni care lucrează la punctele principale, dumneavoastră doar ați umple golurile. Este totuși un efort major și din partea dumneavoastră… dar vom avea nevoie de manuscris relativ repejor. Va exista, bineînțeles, și remunerație pe măsură.
Am zâmbit larg. Aveam deja vreo trei romane publicate pe site-ul respectiv, în limba engleză. Nu trebuia decat să le schimb categoria și viitorul lumii se transforma în efli sau distopii post-nucleare, cu zombi din Vaslui.
– Știți cartea lui JD Salinger, domnule Prim-ministru? De veghe în lanul de secară?
– Nu?! Nu cred că am citit-o.
– Este un clasic al secolului trecut, dar și o carte citată de un număr de asasini ca inspirație. E un roman despre maturizare, aparent fără legătură, totuși. Și iată ca ale sale consecințe s-au făcut simțite la Reagan și John Lennon. Vă gândiți la consecințele, dacă tot afectăm realitatea?
– Se gândesc alții, domnule, dar niciodată nu au avut românii o astfel de oportunitate. Dumneavoastră nu ați încerca, măcar?
Am zâmbit, ca cititor atent al cărții.
– Ba da, domnule Prim-ministru.