Vocea îngrijorată a subalternului Popescu se auzi încet, din spatele ecranului curbat, semi-transparent:
– Avem o problemă, domnule.
– Ce este acum, Popescule? Ministrul-General îl privi plictisit, aproape gata să-și ridice picioarele de pe birou. În Casa Poporului, încă se găseau birouri de lemn, dar ministrul știa că era, de fapt, un știft de doi bani.
– Știți, inaugurarea. Inaugurarea Catedralei.
– Da, mântuirea de apoi. Șeful expiră fumul de țigară spre geam. O prostie, dacă mă întrebi. De când au venit Ei, nu prea mai contează, zău așa. Parere personală, asta, totuși. Ești religios, Popescule? Adică… vechi, ortodox?
Popescu își puse ochelarii mai bine pe nas și continuă, cu un ton ceva mai înalt.
– Da domnule, eu și familia mea încă mai suntem credincioși. Venirea Lor ne-a testat credința, recunosc, mai ales celor mici. Știți cum e, vezi destule filme cu ei și — te trezești cu nave deasupra lumii. Am încercat să păstrăm Biblia și vechile învățături.
Mare nătâng, gândi ministrul. Încet, puse picioarele pe covor, se ridică de la birou și păși prin fumul stârnit de îngrijorarea lui Popescu spre geam. Afară, de la ultimul etaj al Casei Poporului, Catedrala se ridica albă și aurie spre cerul mofturos. O monstruozitate, gândi el. Un afront împotriva umanității, cum spunea Kennedy despre Zidul Berlinului. Nu trăise în vremurile acelea, se născuse mult mai târziu, dar acum, la 50 de ani bătuți pe muchie, totul parea mai mult decât istorie; era simplu mit. Și totuși, paralele existau. Zidul separa niște ideologii și un popor. Catedrala asta separă o nație între supraviețuitori și proști ca Popescu.
– Eu nu mă așteptam să vină și la București, sincer să-ți spun, spuse ministrul într-un final. A fost o surpriză. Dar oferta… Recunosc, nu eram mare credincios nici înainte. Duceam copiii la biserică de Paști, măcar ei să crească mai sănătoși la minte. Dar acum… De când și BOR-ul ține cu ei, ce să mai zici? Zi-mi ce vrei să spui cu Catedrala.
– Domnule, începu Popescu pe un ton ceva mai sigur, asta mă deranjează. Nu mai există valori în societate, până și Biserica actuală crede în extratereștri. Gesticulând spre geam, continuă: adică vin Ei, ne luptăm, pierdem, ei promit totuși pace și evoluție, iar preoții spun că asta este voia Domnului. Să mă ierte Domnul, dar patriarhul a pierdut harul…
– Te iert și eu, râse nervos ministrul.
– Eu sunt serios, domnule! De când cu militarizarea ministerului nostru și toate cele, aproape că nu mai știu ce să fac. Cred că prea devenim colaboratorii lor, își dădu drumul consilierul-locotenent.
– Procedurile sunt clare, răspunse ministrul, ușor enervat, suntem încă MAE, singurii cu acces direct la Ei. La fel ca și ministerele de externe din restul lumii. Observăm aceleași proceduri, până la urmă, sunt străini, e o problemă externă nouă, o primire oficială și un eveniment solemn. Am făcut sute. La ultima cărămidă pusă – bine, mai mult simbolic, la ultima bucata din Catedrală pusă, Ei au promis mântuirea noastră. Nu asta a fost înțelegerea la Atena? Asta au vrut românii, cei care au vrut, oricum. Mântuire am vrut, mântuire primim.
– Dar domnule, nu știm ce se va întâmpla, practic, dacă încearcă vreun nebun ceva.
– Cine, măi? Mișcarea neo-dacilor sau alți nebuni care n-au fost de acord? Șeful râse sec. Să fim serioși. Ăia nici nu știu pe unde se intră la Catedrală. Nu, avem o datorie, o ducem la capăt, Catedrala asta n-a putut fi terminată de mai bine de 70 de ani, parcă ar fi tocmai blestemul nației ăsteia, atât cât a mai rămas din ea după război. Nu. Se va face.
– Dar mântuirea efectivă, domnule..
– Mântuirea, Popescule, e ceea ce faci când un popor chinuit nu mai dorește să meargă înainte. S-a hotărât, am ajuns la punctul în care vrem să terminăm, dracului, o biserică, restul nu mai contează. Nu știu dacă tu ții minte, că ești mai tânăr, dar clădirea aia trebuia să fie funcțională de prin 2018. Și nu este, pentru că între timp s-au întâmplat atâtea cu românii… plus că ne-am trezit cu extratereștri pe cap și s-a schimbat întreaga lume. Și cu toate evoluțiile pe care ni le-au adus, chit că le-am vrut sau nu, Guvernul a hotărât să marcheze noua eră a Mântuirii cu finalizarea acestei hidoșenii arhitectonice și morale. Finalizăm mântuirea pentru a ne mântui, dacă înțelegi subtextul.
Ministrul simți cum Popescu își înghiți vorbele. Să tacă, foarte bine.
– Nu avem ce face, continuă el. Nimeni nu știe exact ce va urma după ziua de mâine, dar îți garantez că va fi mai bine decât ce ni s-a întâmplat până acum. Ăsta e lozul tras. Încheiem construcția, primim și noi ceva, la schimb de la ei. Mai bine decât moarte, mai bine decât nimic, expiră ministrul ultimul fum al țigării.
– Dar ce înseamnă!? Întrebă stăruind Popescu.
– Negocierile au fost secrete, nu-ți pot spune mai mult decât ce s-a spus, deja, public. O să vezi, e de bine. A fost o decizie politică, noi o punem în aplicare. Au promis sănătate, o viață fără nevoi, practic am promis că prin efortul nostru de a termina clădirea aia smucită de realitate, ei vor închide cercul pentru noi, ne vor elibera.
– Mântuirea vine doar prin credință, domnule.
– Popescule, eu te înțeleg că, la fel ca mine, ai trecut printr-un război, foamete, nevoi, toate cele, dar credința e un plasture în momentul de față. Da, știu, spuse ministrul gesticulând ușor cu mâna, Papa a zis că Iisus s-a născut doar pe Pământ, chiar dacă există și viață în alte locuri din galaxie, dar zău că aici vorbim despre supraviețuirea oamenilor, a noastră. Voi, ăștia credincioși, puteți crede în continuare ce vreți voi. Ne doar vă băgăm pe sistem, înțelegi? Și noi, românii. Iar dacă desaga a fost cam goală, ne-am ales cu unicul act de voință națională acceptabil și pentru noi. Voiai să reparăm Casa Poporului? Ești nebun? Vezi ce ruină e asta? Măcar cu 10 cărămizi și o spoială de vopsea terminăm cretinismul ăsta de afară. Îți aduc aminte cât de împărțiță era societatea acum mai bine de juma’ de secol pe temă, nici măcar ai voștri n-o mai voiau, după ce s-a întâmplat în ‘19-20.
– Iertați-mă, dar nu sunt convins.
– Tu nu contezi, iartă-mă că sunt așa direct, domnule consilier-locotenent. Contează decizia politică de a o termina, iar treaba noastră e să dăm bine cu evenimentul. Au zis că o vor construită, o construim, n-au zis nimic să o terminăm și pe dinăuntru, să facem totul cum trebuia, de fapt. Noi îi dăm ultima mistrie, o aducem la negru, cum s-ar spune. Să se spele pe cap cu ea după și să ne dea ce e al nostru.
Popescu ridică o sprânceană.
– Adică e o păcăleală?
– Nu e păcăleală, spuse ministrul rânjind. Se numește negociere. Textul spune să terminăm construirea Catedralei. Nu spune nimic despre interior, catapeteasmă sau mai știu eu ce. Iar Patriarhul pe care-l hulești tu a înțeles jocul și e pe sistem. Na că ți-am zis și un mic secret, acuma, Popescule, te poți ruga mai fericit la noapte!
– Nu râdeți de mine, vă rog. Dar e cam.. Cum să zic eu…
– Hai ieși afară!