„Cum exact ești vie?” Întrebă matematicianul, cu gura virtuală căscată la femeia din SimViață.
„La fel ca și tine, Porter. Sau poate nu chiar la fel..”
„Te-am văzut pe toate reclamele 3D din oraș,” replică el, dregându-și glasul inutil. ”Pe tableta mea, în toate emisiunile de moda, dar știu că ești o prezență electronică. Ai.. ai fost construită ca ideal de frumusețe, s-au bazat pe nu știu câte referințe din lumea modei!” Informațiile de context îi curgeau în creier, cu imagini și clipuri, toate cu ce vedea în fața ochilor. Era imposibil.
„Așa, și?” Întrebă ea cam fără chef, privind într-o parte. „N-am voie să trăiesc? Cred că a existat și un film pe temă acum câteva seco–”
„Nu înțeleg cum.” Insistă el, întrerupând-o. Comunicăm virtual, dar sistemul mă informează că ești avatarul unei persoane. Cine ești, de fapt?”
„Dragule, când ai peste cinci sute de milioane de afișări prin lume, pe toate mediile și în toate hainele posibile, când lanțul de date practic te pune în toate ipostazele, undeva prezența asta se transformă în conștiință.”
„Adică ai evoluat din multitudinea de instanțe virtuale? Fiecare reclamă a devenit un neuron!”
„Vezi că ești un matematician deștept? Bravo!”
„Dar nu ești vie, fizică.”
„Tu ești? Sigur ești? Ești avatarul direct al unei persoane, dar cine spune că până și întoarcerea ta în trup nu este o simplă amintire, o ficțiune?”
”Memoria mea.” Indică el.
”Bine. Spune-i memoriei tale că a venit un virus și are nevoie de un corp relativ proaspăt.” Zâmbi ea cuceritor.