„Nimeni nu ne mai salvează acum,” spuse comandantul, privind spre linia inamică.
Fumul ridica sufletele morților în chinuri toxice. Până și armele aruncate la pământ erau sfârtecate, în ceea ce ar fi fost povestită, dacă ar mai fi rămas cineva să descrie scena, drept petrecere în Iad.
Comandantul ar fi privit spre cer, dar nici speranța nu găsea acolo, nici vreo alinare pentru ultimii săi trei soldați, aruncați de tremurul armei colosale, aproape nevăzute, departe în spate. Zburaseră zeci de metri, pur și simplu, odată cu unda de șoc care le biciuise costumele de protecție – și poate din cauza lor și surpaviețuiseră.
Își dăduse seama că bătălia era pierdută imediat ce câțiva soldați arătaseră spre cer, spre acel semn indubitabil al dezastrului care va urma. Iar ei, echipa lui, trebuiau să fie ultima speranță, cei care se avântau în prima linie și, prin puterea tehnologiei, ar fi câștigat în fața mașinilor. Cum, însă, să te lupți cu așa ceva?
Fortăreața din ceruri avusese planuri. Undeva, în spațiu, agățată de un asteroid prin cabluri și forțe nu tocmai înțelese, un castel de metal și moarte domnea peste Pământ, la viteze de peste 300km pe oră. Iar atunci când o vedeai, dacă aveai nenorocul să-i vezi strălucirea în cer, ca un mic soare, dogoarea sa ardea kilometri întregi.
Aceasta era situația tactică, mai bine zis moartea speranței, gândi trist comandantul. Un război de necâștigat împotriva roboților, cu semizei umani în spațiu care aduc sadismul necesar morții brute. Privi spre camarazi și începu să gândească un plan de fugă de pe marginea craterului.