Doisprezece morți, mai mulți decât văzuse mega-orașul Copole, de la Carpați și până în Antalya, cu cele patru sute de milioane de suflete ale sale, de când era Salomon Marcus în Gardă. Niciodată, în nicio zi din ultimii cincisprezece ani, de când patrula, virtual sau fizic zona sa din mahalaua cartierului românesc, nu se mai întâmplase așa ceva.
Doisprezece morți, în tura ta. Halal noroc, amice! își spuse Marcus, privind scena ultimei crime. Își privea, de fapt, rămășițele carierei în ochii fără viață ai unui bătrân. Un biet miner de date, conform informațiilor obținute rapid de Sala, personalul ofițerului de Gardă. Cu haine în care erau cusute panouri solare prăfuite, fire colorate mâncate de vreme, implanturi de plastic și siliciu acoperindu-i pielea și o privire pierdută în Nenorocire, bătrânul fusese pur și simplu executat de un virus sau de o supraîncărcare a implanturilor. Legiștii aveau să-i spună, dar șansele de moarte bună erau zero. Puțea a descărcare electrică.
Sala îi transmise în casca din ureche date suplimentare, numele și adresa victimei, informații despre familie (nu avea) și alte date personale, toate într-o viteză la care cu greu făcea față, fără implanturi. Marcus era de modă veche, până și interfața audio era o afectare a unei alte ere. Prefera să privească realitatea așa cum era ea, fără straturi virtuale, fără augumentare. Patrulase rar folosindu-și avatarul, preferând zgomotul real al miilor de ani de istorie sub picioare.
Chiar și în mahalaua cartierului românesc, în ceea ce localnicii numeau Aclisi sau Cliș, exista istorie. Un monument vechi, circular și uitat de vreme povestea despre fapte de arme obscure, dintr-o antichitate aproape uitată de era actuală. Augumentarea sau chiar Sala i-ar fi putut spune despre ce era vorba, dar el nu era un student al istoriei, cât un real care ținea morțiș la umanitate sa, născută. Poate era conservator, dar privea în fața sa, acum, consecințele unei vieți adaptate la tehnologie, o sclavie ultra-modernă.
Bătrânul fusese electrocutat de viu, dansându-și spasmodic ultimele momente în văzul câtorva virtuali din zona bazarului. Evident că localnici nu văzuseră nimic. Zona lui Marcus era formată dintr-o suprafață lungă de hartă, la nord de Dunăre și spre Marea Neagră, populată cu mici cartiere interconectate și tributare mega-orașului Copole. Nu și-ar fi acoperit zona în stilul său real niciodată, dar treaba lui era să o supravegheze regulat, nu s-o bată la pas.
Drone, rapoarte regulate ale camerelor și o mulțime de alți senzori și tehnologii, toate legate prin lanțurile de date asigurau pacea, chiar și în acest colț sărăcăcios al lumii. Cel puțin, asta trebuiau să facă, să prevină, gândi el, până când i se întâmplase această nenorocire. Bine, lui și moșului, realiză el, ridicând o sprânceană.
Era prima victimă la care ajunsese, cea mai apropiată de baza sa. Alte unsprezece îl așteptau, dar datele lor erau deja extrase de sistemul de monitorizare, controlate, iar undeva în Dom, se calculau modele și statistici care să-i ajute investigația. Practic, nici nu trebuia să le vadă pe toate fizic, dar ofițerul se gândea s-o facă, oricum, măcar la morgă sau unde altundeva aveau să fie adunate. Măcar pentru binele curului meu.
La ultimul calcul, o crimă era comisă odată la trei luni. În zonele afluente, cele din cartierul Stanbul sau prin casele cochete ale Bulgului, de la marginea mării, treceau ani fără să se mai audă de așa ceva. În 2145, crimele erau inutile. Și stupide, insistă Marcus, întrebându-se ce naibii fusese în capul celor care comiseseră un astfel de atac concertat. Orice vinovat și-ar fi pupat de la revedere șansele la viață veșnică.
În 2139, o sumă de oameni, aleși pe tot felul de condiții serioase, își încărcaseră conștiința într-un construct comun. Un experiment științific dăduse naștere la următoarea era a evoluției umane, fără prea multă fanfară. Începând cu trei ani în urmă, întreaga suflare a umanității, cu toate coloniile și teritoriile ei, inclusiv cele din spațiu, primise acces la Nemurire, la evoluția supremă a tehnologiei. Omenirea nu dezvoltase călătoria superluminică sau ieșirea din sistemul solar, dar reușise să își asigure o doză de evoluție, în uterul rețelelor și lanțurilor de date create de-a lungul ultimului secol. Conștiința, la moarte, îți era transmisă în Dominion. Domul era intersectarea individualității cu conștiința comună și urma, cu timpul, să reprezinte și guvernare, justiție și conducerea lumii.
Care sunt dobitocii care ar fi dispuși să dea cu piciorul la așa ceva, se întrebă ofițerul. Chiar și cu părerile sale conservatoare, ideea vieții veșnice, non-cultice, dar oricum infinite, era atrăgătoare. Și de ce ar face ei asta unor oameni fără o legătură evidentă între ei, unor români săraci din fundul unei mahalale? Marcus trase adânc aer în piept și se aplecă spre bătrân. Cu două degete întinse, trasă două linii în aerul plin de ozon din jurul leșului. În alte vremuri, s-ar fi numit cruce. Acum era doar o afectare, într-o lume care zbârnâia aproape de viteza luminii spre un fel de dumnezeire prin știință.