Spuneam că am fost de partea cealaltă a unui pistol încărcat. Am fost un vestitor al morții, semi-automat. Moartea rar vine automat, trebuie să faci ceva, să tragi de vreun trăgaci, invizibil sau nu, care să o facă doritoare de vizită. Automatismul acestei lumi a dispărut, iar armele aferente sunt ale dracului de greu de găsit, cel puțin în fostul București. Bine, dracul se găsește mai des.
Pe al meu vestitor, deci, mai bătrân decât mine, dar mai bine întreținut, pe numele lui Colt, în limbajul anglo al vechii lumi, l-am folosit în Război. Mi-a rămas alături, probabil singura fidelitate pe care mi-am permis-o în viață. Mă salvase, până la vârsta de patruzeci de ani, de câteva ori.
Povestesc acum despre ceva care s-a întâmplat în urmă cu trei luni, în iunie 2098. Data nu prea contează, dar îmi place să fiu exact. Pe un pod Grant bombardat, apoi acoperit cu pasaje din lemn și cât de cât funcțional, ca trecătoare între teritoriile fostelor sectoare, țineam Coltul îndreptat spre un om. Omul, pe nume Maricel, zis și Clanță, își deschidea ușa amintirilor din viață, ceva mai banale, probabil, în rolul său de gealat de sector 6. Ochii mari, bovini, înțelegeau situația în care se află purtătorul lor.
Probabil că ar trebui să îți explic un pic din contextul istoric prin care, la finele secolului XXI, România nu mai era stat, Bucureștiul nu mai era capitală, iar eu țineam un pistol îndreptat spre omul de casă al boierului de sector 6. Dar ar fi mult de spus și cred că te prinzi, cu timpul, mai ales că prea multă poveste între apăsarea trăgaciului și glonțul în creier poate duce la stres, dureri de cap sau chiar frică. Maricel le-ar fi meritat, dar povestea trebuie să meargă înainte.
Maricel, zis Clanță, a murit vinovat pe teritoriul sectorului 1, într-o seară călduță de iunie, cu soarele la apus. Capul i-a explodat ca păpădia în briza unui suflu decisiv pentru că a) nu avea ce să caute acolo și b) la rândul lui, mă urmărise câțiva kilometri, de la Lacul Morii, prin cartiere și dărăpănături. Mai mult pentru punctul b murise, dar eram și în drepturile mele, ca cetățean al sectorului 1, să-l omor. Sărise gaura mai mult simbolică dintre sectoare și, în saltul aferent, vâjâind săbia prin aerul călduț nu luase în considerare ideea că aș putea avea pistolul la mine.
Maricel putea să proceseze faptul că vreo câteva zeci de morți nu apăruseră în zona de sud, din Fortăreața cunoscută pe vremuri drept Casa Poporului și până la podul Grant, fără vreun ajutor armat; adică, pentru înțelesul lui, fără vreun pistol. Dar la momentul respectiv, bănuiesc că supărarea îl cuprinsese și nu procesa cum trebuie faptele. Totuși fugisem de el fără să reacționez.
Supărare mare pe Maricel. Din păcate pentru el, căram cu mine soarta mea, supraviețuirea în formă fizică, iar păcatele adunate prin 6 și un șir destul de mare de morți nu avea cum să-l anime altfel decât spre răzbunare; a lor, dar mai ales a șefului său, un anumit Picior, zis Picioruș. Toți avem porecle, pe aici.
A aterizat pe partea mea de pod, m-a privit cu ură și apoi cu ceva surpriză în ochi. Eu aveam deja Coltul scos. Secunda de procesare s-a derulat, omul și-a acceptat, probabil, prostia și cam asta a fost. Nimic dramatic. Pur și simplu mă cuprinsese o corectitudine legală, morții dinainte fiind tehnic rezultatul misiunii mele secrete, iar uciderea lui o cerință cetățenească onestă.
Ca să nu mă crezi direct vreun criminal psihopat, în calmul în care îți povestesc morțile unor zeci de oameni, trebuie să depăn povestea de mai înainte, cu aproximativ șase luni înainte. E destul de spus, acum, că asta însemna viața într-un fost București fărădelege și brutal. Viața e ieftină. Dar înainte de asta, am spus despre fuga peste Grant, pentru că se leagă în mod direct cu ce îți povesteam înainte. Moartea lui Maricel a avut legătură directă cu acel revolver îndreptat spre capul meu. E doar de reținut, pentru mai târziu.