„Te miști bă odată?” Urlă șoferul din spate, la stop, într-un cor de claxoane.
Am călcat accelerația într-o clipită, fără să privesc în oglindă. Am ajuns în piața mare și am făcut dreapta, pe lângă un pasaj, căutând disperat un loc de parcare. Ochii îmi evitau în continuare orice formă de reflecție, în lumina zilei.
nu am văzut, nu am văzut, nu se poate!
Am găsit locul, nici nu trebuia să parchez cu spatele, într-un spic de mașini scumpe, trase pe dreapta. Mi-am înfipt mașina de mâna a doua între ele, deja gândindu-mă că nu mai contează. Oricare dintre șoferii aceia trăia o ficțiune, dar nici pe departe mai puternică decât a mea. Am scos cheia din contact, deschis portiera și am lăsat un picior afară, gata să fug.
sunt tâmpit să cred o vedenie, oare? ce dracului, ce-i cu mine?
Nu am făcut-o… am încercat să mă controlez. Am dat scaunul brutal în spate și am început să respir disperat, greu, de parcă aș fi dat naștere. Aveam un atac de panică. Nu știți cum poate fi. Te trezești în curul gol, noaptea, într-o pădure întunecată și auzi lupi în jur. Aproape și gata să atace. Și nici așa nu vă pot descrie senzația. Voiam să fug, aveam nevoie de aer. Problema era ce văzusem în oglindă. Nu eram eu. Fusese o modificare a feței mele, într-o secundă bucureșteană, în spațiul temporal dintre roșu și verde.
nu, trebuie să blochez amintirea, trebuie să mă concentrez, trebuie să îmi revin. nu, trebuie să înfrunt frica.
Cu greu și cu un curaj necaracteristic, m-am întins și am reglat oglinda spre mine. Am privit din nou, cu frică. Am urlat. Imaginea era aceeași. Am fugit din mașină, am trântit portiera și am luat-o aproape la fugă pe bulevard. Eram la câteva sute de metri spre casă. Tot priveam înapoi, aruncam privirea spre cer, mă uitam cu frică la oameni – și ei la mine. O parte sălbatică din mine, ca lupii din mintea mea, mă făcea să mă simt ca un animal hăituit. Dacă până și lumea vedea ceea ce văzusem, nu aveam scăpare.
și ei văd ce am văzut, se uită la mine ca la un nebun
Picioarele mele au atacat treptele etajelor, m-au băgat în casă, lăsând ușa larg deschisă, cheile în ea și ea dată de perete. Am căutat prima oglindă, cea de pe hol și m-am înfruntat, cu lacrimi în ochi și o durere incredibilă în oase.
poate doar am uitat, da! trebuie să fi uitat să mă privesc, există o explicație…
A două oglindă confirma ceea ce eram, ceea ce devenisem, Nu era loc de tăgadă. Într-o secundă bucureșteană, îmbătrânisem douăzeci de ani.