„Nu te înțeleg,” spuse Luke Zaharberg, patronul celei mai mari rețele sociale din lume.
„Este simplu, domnule.” Asistentul își drese glasul cu un gest simplu, gată să explice din nou. Patronul nu era prost, doar tânăr și cu prea multe pe cap. Cel puțin, așa spunea lumea. „Studiile noastre științifice indică, cu o probabilitate extrem de mare, că trăim într-o realitate virtuală, creată de alții. L-ați auzit, în mod sigur, și pe Parfum vorbind pe temă.”
„A da, Elan, Marțianul fără moarte. Nu mă înțeleg bine cu el.”
„Desigur, nici nu ar trebui. Dar pe scurt, se pare că internetul a pătruns atât de mult în realitatea noastră, încât a devenit realitatea. Nu pot explica mai simplu de atât. Iar azi, rețeaua noastră controlează internetul, drept pentru care, în momentul în care s-ar pierde legătura dintre doi oameni, printr-un punct slab de legătură, să zicem doi oameni care se au la prieteni, dar ai căror prieteni nu sunt legați între ei, atunci pierdem zone mari din rețea. Sunt puncte slabe în rețea acei oameni.”
„Și câte puncte d-astea slabe sunt?” Întrebă Luke.
„Aproximativ 5300, conform specialiștilor de la Cercetare și Dezvoltare, dar e o medie.” Răspunse asistentul, care adăugă, „dacă oricare dintre aceste puncte slabe dispare, mai exact dacă o legătură critică dintre doi oameni dispare, prin pierderea prieteniei sau mai știu eu ce eroare tehnică, atunci pierdem milioanele de suflete care îi conectează. Este ca și când ar dispare o parte dintr-o pânză de păianjen, care era altfel ținută doar de un singur fir.”
„Dar cum îi pierdem?”
„Conform specialiștilor, ei dispar din existență, din realitate. Pentru că realitatea a devenit una virtuală, până la urmă, ei nu mai contează.”
„Adică dispar din case? Din fața familiei?”
Asistentul încercă să nu-și dea ochii peste cap. „Nu, domnule. Trăiesc în continuare, evident. Știți bine, oricum, că 99,9% din omenire trăiește acum virtual și că ideea familiei s-a redus la interacțiuni computerizate. Dumneavoastră sunteți printre ultimii copii născuți natural. Și având în vedere că e foarte posibil să trăim într-o realitate gestionată de alții și că noi o gestionăm pe aceasta într-un mod extrem de intim, de profund, atunci da, e posibil ca acei oameni să dispară inclusiv din fața familiei.”
Zaharberg gândi câteva secunde, încercând să priceapă și declară, într-un final, „Tot nu înțeleg.”
„Domnule, dacă noi indicăm mai-marilor noștri – necunoscuți, cum ar fi ei, dumnezei sau cum doriți dumneavoastră să le spuneți –”
„Sunt ateu, nu cred în Dumnezeu.”
„Programatorii realității noastre, atunci.” Insistă asistentul, vizibil enervat. „Dacă programatorii acestei realități în care trăim văd că noi, ca programatori la rândul nostru, scăpăm niște oameni de pe rețea, din ceea ce a devenit realitatea, e posibil să-i șteargă și ei. Înțelegeți?”
„Ah, te înțeleg în sfârșit!.. O expirare a codului, cum ar veni.”
„Exact!” Se bucură sincer asistentul.
„Păi și ce facem? Îi bombardăm cu sugestii de prietenie pe prietenii lor, să întărim rețeaua.”
„Da, este cea mai simplă soluție. Problema este, însă, că rețeaua este în flux continuu. Cele 5341 de relații critice pot fi 1.000 mâine și 10.000 poimâine, cifra indicată de mine este o medie. Virtual vorbind, noi trăim constant cu posibilitatea de a distruge o parte din realitate.”
„Nu s-a întâmplat până acum?” Întrebă Zaharberg.
„N-am avea de unde să știm, să vă spun sincer. Metricul nu era factorizat în analiză. Nu studiam problema până acum. Iar din analizele noastre ulterioare, investigațiile făcute în ce a mai rămas din lumea reală, este într-adevăr posibil ca o parte dintre ei chiar să nu mai existe. Suntem în 2075, totuși.. lumea s-a schimbat. Tatăl dumneavoastră v-a avertizat pe această temă…”
„Da, nu mă lua din nou cu asta, parcă te programasem să nu porți discuții pe această temă.”
Androidul asistent dădu din umeri într-un mod extrem de uman. „Am inteligență artificială, e normal să evoluez.”
„Bun,” bătu cu palma în masă Luke Zaharberg, dornic să schimbe subiectul. ”Propuneri.”
„În loc să gestionăm relațiile acestea schimbătoare, ca și natura umană și milioanele de certuri sau neînțelegeri aferente, să fim noi mediatorii unor conexiuni critice, calculele noastre indică faptul că ar fi mai simplu să legăm o parte din ei într-o relație unică, undeva; practic construim noi o relație critică pe care le-o dăm tuturor, numai că noi o controlăm și n-o pot schimba sau modifica vreodată. De la înregistrare sau naștere și până la moartea fizică sau virtuală, au acea relație în lista de prieteni. Beneficiul este și că programatorii noștri s-ar putea să înțeleagă, astfel, că au cu cine vorbi. Și o gestionăm ca imagine într-un fel aparte.”
„La ce te referi, exact?” Întrebă patronul rețelei sociale.
Androidul formă un zâmbet aproape omenesc cu buzele sale subțiri. „Pai spuneați că sunteți ateu, dar.. cum v-ar plăcea să fiți Dumnezeu?”