Se numea Evenimentul Cosmic Trans-Dimensional, dar lumea din cele treizeci de sisteme unite îi spunea, mai simplu, Potopul. Asta pentru că așa părea unei civilizații nou-venite în spațiu, care încă-și păstra memoria poveștilor pământene. O masă de particule vag vizibile ochiului liber, ca un val de energie care acoperea o bună parte din sector – și care migra, inteligent, spre o altă parte a galaxiei.
Potopul nu făcea rău, nu comunica, deși toate instrumentele posibile îi dovediseră capacitatea de inteligență distribuită. Evita planete, sărea peste căile de navigație și uneori întindea fire lungi, rapide, alături de navele aflate în viteză, ca într-o cursă din joacă.
Orice încercare de contact eșuase, de la semnale luminoase sau transmisiuni clasice. O singură fată, nu mai mare de 12 ani – 143, în ani reali, având în vedere relativitatea zborului aproape de viteza luminii – privea Potopul acum, pe personalul său verde, militar, decorat însă cu abțibilduri haioase.
Imaginea pe care o privea era în timp real, miliarde de pixeli strălucitori dansând aparent haotic în negrul spațial, vag luminescenți. Mișcarea lor era surprinsă de numeroasele camere de pe învelișul navei Tuareg II, într-o misiune științifica de analiză a Evenimentului, la peste 50 de ani lumină de Terra. Fata era printre principalele Creiere ale navei, altfel spus interfața dintre om și tehnologie. Copiii erau preferați, tocmai datorită capacității lor de învățare, capacitate care era, apoi, mimată sau folosită drept exemplu de către inteligența artificială a navei. Tuareg II era o navă la fel de tânără ca Dee, fata care acum nu-și muta privirea din ecran.
„Este cu adevărat deosebit, nu e așa, Dee?” Întrebă personalul, tableta inteligentă pe care fiecare om o avea drept partener de viață, încă de la naștere. „Deși ultimele studii arată că inteligența fără comunicare nu poate fi dezvoltată. Sunt curioasă cât și ce vom descoperi de la Eveniment. Ne-am putea întoarce acasă cu o astfel de descoperire.”
Dee nu răspunse, doar continuă să urmărească ceea ce credea a fi o structură. Apăruse pe moment, chiar în spectrul vizibil al luminii, ca apoi să dispară. Putea fi doar o nebunie, o păcăleală, mai ales că doar ea o observase. Încă nu voia să transmită colegilor săi sau chiar personalului… dar fusese acolo. O văzuse. Probabil că și camerele îi vor da dreptate.
Nu-și cunoștea părinții, fusese crescută de navă, cu androizi drept tutori. Învățase repede că o parte dintre gânduri îi erau citite, dar că un anumit tip de proces mintal, la o anumită adâncime, partea care s-ar fi identificat cu bănuielile, ghicitorile, păcăleala rămânea privată. Nu exista inteligență articială care să citească acea secțiune a minții, drept pentru care nici nu voia să plaseze informația pe care o cauta ca altceva decât un secret personal. Să fi derulat imaginea înapoi însemna să lase nava, personalul și întreaga omenire să-i împărtășească acel secret. Planurile sale erau cu totul altele… Înregistră amintirea cu atenție lângă celălalt secret mare, cel al întoarcerii acasă.
Văzu din nou un unghi ciudat în mișcarea elementelor de Potop și ochii o trădară. Personalul înregistră momentul ca o reacție nu doar a pupilelor, dar și cu senzorii aferenți de puls.
„Ce s-a întâmplat, Dee? Ce ai văzut?”
„Nimic,” mormăi fata. Credeam că s-a repetat ceva. „Probabil o eroare tehnică.” Își controlă rapid respirația.
„Camerele funcționează optim, senzorii științifici la fel. Poate ești doar obosită.” Sugeră personalul.
„Mda, poate. Privesc de atât timp mișcarea asta haotică, încât orice pare posibil. Poți vedea și fețe, dacă nu ești atent.”
„Ah, antropomorfism.”
„Pareidolia,” răspunse Dee plictisită. Adevărul e că ar fi dat orice, până în acel moment, să se întoarcă acasă, pe Pământ. Nu-l văzuse în altceva decât clipurile din arhive și știa că nici nu-l va vedea decât dacă înregistrează o descoperire. Aceasta era regula de aur a Noii Științe, mișcarea care forțase omenirea în afara sistemului solar. Nu ea alesese asta, dar măcar așa se născuse, iar genele sale erau printre cele mai bune din cele 30 de sisteme guvernate de oameni.
Și atunci observă din nou fața. Fața era clar, doar greu de distins, pentru o simplă secundă. IA-ul navei ar fi trebuit să o vadă, era prea evidentă. Și totuși nu simțea niciun impuls de la navă. Respiră mai adânc și își concentră privirea din nou, la fel ca data trecută, spre centrul imaginii.
O față pulsă din nou, prin norul de luminițe. Dee nu mai putu să-și rețină entuziasmul și râse bucuroasă. Observă cum fața devine din ce în ce mai bine definită, cum ceva de multe ori mărimea navei lua formă.
„Cine ești tu?” Întrebă uimită fata, fără să-și dea seama că personalul și toate luminile navei erau stinse, că doar ecranul ei mai funcționa, pulsând voios.
Imaginea nu-i răspunse, dar un zâmbet evident apăru pe buzele formate din miliarde de lumini. Într-o explozie de lumină, înghiți nava și fata, împreună. Dee simți cum traversează spațiul și timpul, precum niciodată până atunci, într-o viteză uluitoare. Iar în final, când se dezmetici, clipi des la ce vedea pe ecran. Nu-i venea să creadă.
În mai puțin de un minut, erau în orbita Pământului.