M-am trezit spân și pierdut printre copaci înalți de sute de metri, pe mușchiul albastru care părea să se întindă în ceața umedă. Frunze mari, căzute de la giganții din jur, galbene, se strângeau și relaxau în pulsații, fiecare o palmă întredeschisă, cerându-mi să îi dau ceva sau să vin în direcția ei. Erau cu miile, în toate direcțiile, iar toate direcțiile erau aceeași pierzanie, căci fusesem trimis aici să mor.
Frigul era important, dar și singurătatea va deveni monstru, cu timpul. O planetă de altfel frumoasă, dar cu animale sălbatice din poveștile pentru copii și plante care-ți goleau creierul de energie în timpul nopții. Câte una, atent dezvoltată genetic și teraformată într-un labirint imposibil, pentru fiecare păcătos.
Cu noroc, aș putea trăi câteva luni, înapoiat la comuna primitivă: să vânez, să pescuiesc și să mă încălzesc la un foc de tabără. Spun cu noroc, pentru că fiecare plantă și fiecare animal conțin otrăvuri special concepute împotriva biologiei umane. Ar fi doar o discuție de alegere a otrăvii celei mai puțin mortale – dacă le-aș cunoaște! Să dezvolt toleranță la ele ar fi imposibil. Iar cu focul… focul e altă poveste. La primul semn de fum, presupunând că găsesc materiale uscate pe care să le pot folosi, predatorii cei mai mari sunt construiți genetic să se apropie. Cât aș ține departe, oare, un bek de cinci tone cu fetișuri piromane? Nu prea mult…
Așadar, am venit aici să mor. Să nu păcătuiți așa cum am făcut-o eu! Niciodată. Să nu vă pierdeți credința în Altis și Mar’bek, zeități ale vieții și morții, în noul imperiu al oamenilor! Nu este pedeapsă, cât sfârșit de joc pentru mine. Cine sunt sau ce am făcut nu mai contează, sunt acum redus la un experiment de supraviețuire, în măsura în care am fost și noi, oamenii, dezvoltați să trăim peste 300 de ani și să ne reparăm fizic și psihic mult mai repede. Dar nu pe aceste planete; planete construite tot de oameni, dar în care creativitatea umană depășise până și ororile gulagurilor din secole trecute. Ar trebui să-mi fie frică, dar probabil sunt în stare de șoc.
Niște vânzători ai fricii, asta deveniserăm, de la dezvoltatori de parcuri de distracții pentru o galaxie pacifistă, la designeri de planete ale morții pe timp de război. Fie una, fie alta, frica era un element modular. Într-un parc de distracții, te urci într-un montagne russe ca să-ți încânți frica. E sub control, design-ul e făcut să ți-o gâdile și inspire, dar niciodată să nu ți-o trezească, nu cu adevărat. Pe Spicet 425, această locație a morții mele sigure, frica este dată la liber. Este doar o altă atracție.
Mă mir, cu adevărat, că nu mă filmau. Dar religia oamenilor nu permitea asta. În cartea sfântă a zeilor, se cerea un singur lucru, mai important decât orice altceva, departe de ucidere, furt sau oricare păcat din decalogul antichității. Altis, zeița vieții și Mar’bek, zeul morții cereau doar cunoașterea sinelui.
Cât timp puteai să-ți devii propriul psiholog, să treci peste manifestările altora față de tine și cu adevărat să profiți de propria minte, aveai puterea să trăiești. Dubiul și nehotărârea nu trebuiau să existe. Comunicare trebuie să fie simplă, scurtă, să spui direct ce simți și de ce. Iar pentru asta, beneficiai de o societate fără griji. De la Darwin la Freud, în antichitățile mișcării, două mii de ani mai târziu, prin Cixin Lee și Numen Daslehr, umanitatea hotărâse că iertarea nu există, că tehnologia ne poate ajuta, cât timp o controlăm, că dumnezeul în concepția monoteistă este fals. Și atunci noi zei fuseseră creați, odată cu ieșirea printre stelele galaxiei, iar individul era mai responsabil în fața comunității pentru acțiunile sale decât invers! Pentru că invers nu exista iertare.
Cam târziu și frustrant să reiau acest tren de gândire, până la urmă liber, dar este pentru prima dată când mi-l permit. E adevărat că sunt gol și într-o planetă a morții, dar senzația oferă un pic de căldură. Iar păcatul meu, departe de a fluiera în biserica vieții și morții sau de a înjura vreun psiho-preot, a fost acela de a confunda acest stil de gândire liberă cu ceea ce societatea impregna, încă de la naștere, în indivizi: că sunt liberi, că au dreptul la liberă alegere. Dar să se auto-controleze, înainte de a propovădui acea libertate.
Bine, moartea a câteva zeci de miliarde de oameni probabil că nu a ajutat, în contextul dat, nevinovăției mele, dar cum altfel poți rezolva o dilemă etică, la prima întâlnire cu extratereștrii? Despre asta, însă, cu altă ocazie, dacă voi mai trăi până atunci.