Am terminat How to Stop Time al lui Matt Haig. Nu e neapărat un SF, e Highlander fără sabie, literalmente viața unui om de 400+ ani care se târăște prin prezent, întrebându-se când o să moară. Și, la fel ca în Highlander, dar fără săbii sau tăieri de capete, nu are voie să facă copii. Până când face. Mă rog, destule spoilere, deși cartea este slabă ca dracu, atât în personaje, cât și în acțiune. Simt că am pierdut eu timp din viață citind-o, iar eu nu sunt nemuritor.
Trecând peste Lowlander, diferențele dintre ere și felul în care lumea nu se schimbă m-au îndemnat să mă gândesc că atenția noastră activă (attention span, nu știu cum s-o traduc altfel) a ajuns la 8 secunde. Și da, cică e mai puțin decât la un peștișor de acvariu. Știu că Idiocracy e des citat ca direcție de mers a societății, dar Hesuse, ajungi să uiți și de ce ai început un război nuclear cu generațiile astea noi. Practic, nici măcar până aici nu va citi un tânăr de 20 de ani, până la aceste rânduri. Presupunând că știe să citească – asta vine din partea unuia care urmează cursuri de psiho-pedagogie momentan, deci teoretic un om care va avea răbdare în clasă cu elevii. Măcar opt secunde nenorocite să învețe ceva. Apoi încă opt. Și tot așa.
Practic, am uitat de Connor Macleod, că era în anii 80 și-l avem pe Tom Hazard. Bon. După patruzeci de ani, e okay. Una e memoria de lungă durată, alta e disponibilitatea pentru distracție-informare; pentru că asta a devenit informarea, distracție, entertainment. E un cuvânt de novlimbă pe aici, o scurtare a sintagmei distracție-informare… disin.. nu-mi vine.
Revenind, una e memoria, alta e disponibilitatea de a învăța. Deși dacă înveți numai tâmpenii și le cimentezi – cum fac eu, citind SF-uri de vreo patru ani încoace, riști să ții minte numai acele tâmpenii, să se construiască într-un amalgam din care nu mai ieși la adevăr. Și de aici bănuiesc că ajungem și la Matt Haig și cartea lui, că nu prea mai contează ce mizerii scrii, cât timp lumea uită de ele.
E poate cel mai bun moment să scriu o carte. Sigur va fi ceva vechi, reșapat. Că tot ziceam de Hesus… dacă scapă?