Joaca de-a cartea

Aro își privea superiorul ierarhic, îmbrăcat în uniformă de maior. Cu o seară înainte, erau amândoi la tricou și băutură într-o berărie din Baronia Berceni. Acum, însă, Stefan Mihai, maior al forțelor terestre și director al Casei de Asigurări Naționale în anul de grație 2125, era serios, în ciuda mahmurelii.

„Ai misiune, deci. Bănuiesc că ai văzut știrile.”

„Deloc,” interveni Aro. „Am fost la băut, cu respect, dom’ maior, să trăiți. S-a scris de mine?”

Mihai schiță un zâmbet. „Nici armata nu mai e ce-a fost, căpitane. În Război ne luptam cu toată lumea. După ce-a trecut, împărțim pensii. Revenind, ai misiune, insubordonat mic ce ești tu.”

„Să trăiți!” Repetă Aro, rânjind. „Promit să citesc tot din presă.”

„Ești haios. Fii atent că e important, însă: vine una, o americancă. E din Federația de Est. Istoric. Ta-su a fost general în timpul războiului și a avut de-a face cu androidul. Știi povestea, bănuiesc…”

„Da, marele android care a salvat lumea, a oprit al Treilea Război Mondial și a dispărut la scurt timp după aceea.”

Mihai se juca cu o brichetă veche de pe birou și vorbea, privind-o. Nu fuma, dar aprecia sunetul metalic al capacului, pe care-l deschidea des. Devenise un tic nervos, iar de câte ori avea ceva de spus mai serios, se auzea clinchetul brichetei. „Da, numai că nu e chiar așa. Știm toți, procesul de pace de la București s-a terminat ciudat, mă rog, sunt toate secrete de stat la care nu avem acces. Androidul ar fi dispărut în România, la scurt timp după semnarea forțată a păcii. Guvernul de atunci nu a fost vizat ca fiind responsabil, dar bănuieli au rămas, mai ales în legătură cu Arcadia. Iar ei nu ne-au lăsat să uitam  faptul că am declarat, în genunchi, neutralitatea. Nu aveam vreun interes din a-l proteja pe diplomatul de plastic, dar au rămas multe necunoscute și zvonuri, iar femeia asta le investighează. Înțelegi?”

Aro se încruntă. „Înțeleg că n-am nicio treabă cu toată povestea. Ce treaba are doamna cu mine, dom’ maior?”

„Are pentru că știi engleza, iar un general a hotărât să ai grijă de ea, să fii un fel de ofițer de legătură, din mărinimia statului nostru sărac, nenorocitei de istoric american care vrea să stârnească iar 50 de ani de rahat. Mă scuzi,” Mihai spuse, gesticulând spre Aro să tacă, „eu chiar am încercat să te scot din asta, dar te-a mâncat undeva să spui în fișă că știi a căzni engleza.”

„Am și spor de periculozitate pe temă.” Glumi Aro.

„Păi da, că e extrem de periculos să știi engleza în ziua de azi. Ești băiat deștept, chiar mai deștept decât mine, nu trebuie să te dădăcesc eu. România nu mai este ce a fost, nimic nu mai e, după război, avem niște obligații față de celelalte orașe-stat și față de Arcă. Cumva, din toata povestea asta, s-au gândit să te aleagă pe tine, nevinovat cu ochi de căprioară.”

„Bun, dar chiar nu există în tot statul român cineva? Diplomați, din Guvern, cineva! Alegem un căpitan de la Casa de Asigurări, adică atât de rău am ajuns? Ion Aro, ia uite-l, știe engleză, ia spune-i mă să se apuce de muncă! Cu ce-am greșit?”

„Ioane, ce să-ți spun, e totul cusut cu ață albă și o vezi și tu.” Mihai ridică ochii spre tavan cu o grimasă. „Și pentru mine este la fel de neclar totul, bănuiesc că e un joc diplomatic, ceva la mijloc, chiar nu contează. Ideea este că timp de câteva săptămâni trebuie să-i fii umbră și să raportezi tot ce face. Ofițer politic. Din ce înțeleg, trebuie s-o și ajuți. Nu neapărat șofer,” iar aici Mihai pufni ușor în râs, „dar dar s-o protejezi, să te asiguri că ajunge unde trebuie și așa mai departe. De omorât, cât timp tace, nu o omoară nimeni. Ionescu îți preia tonele de muncă. Astea-s ordinele, ai persoana de contact pe colonelul Pavăză, ‘străiți.”

„Nu!” Răspunse Aro, mimând o durere subită. „Ce-am făcut mă, ți-am zis că-ți dau banii din următoarea soldă!”

„N-are legătură, dom căpitan. Sincer, vine de atât de sus treaba asta, că mi-a trebuit o scară că să-ți citesc ordinele. Ai făcut tu ceva, însă. Te las să te prinzi și să-mi spui și mie, probabil ce-ai mai publicat tu prin rețea de-a lungul timpului.”

„Sunt filozof la bază, am publicat niște articole despre originile politice ale actualei ere neo-feudale. E vina mea că gândesc?”

„În Armată, da!” Răspunse Mihai rânjind. Om fi noi morți ca stat, vai de fundul nostru în Protectoratul Mării Negre, sectorul București, angajați în armată pentru că e unicul vehicul respectat de popor și cu vreo urmă de logistică națională, de unde și ceea ce facem acum,” explică maiorul. „Dar uneori ordinele sunt ordine, pentru că vin cu o forță pe care o simți, de la spate, gata să te pătrundă… asta dacă mă înțelegi.”

„Asta e poliție politică!” Insistă tânărul capitan.

„Nu, capitane, e metaforă. Vezi, că nici eu nu-s chiar prost. Dar să fim serioși, nu mai există așa ceva nicăieri – poliție politică. Nici servicii secrete nu mai există, conform legii, dar cum naibii fix pe Pavăză l-au ales dintre toți…” Mihai dădu din umeri, cu o expresie de om nevinovat. „Nu te gândi neapărat că ești vizat, doar te-a scos din computer cineva și ești destul de mic cât să nu contezi, dacă ți se întâmplă ceva. Iar Pavăză e sigur din punct de vedere politic, deci d-aia te monitorizează. Nu îi ești subordonat lui, evident, doar îi raportezi. O să vezi în ordinul aferent. Femeia are întâlniri în stratosfera politică, foști și curenți, plus cu destui înstelați de-ai noștri, cât să urce gratuit până la Arcă. Dar na, suntem oameni,” conchise el. „Fii atent ce faci și raportează-mi când poți.”

„Am înțeles,” răspunse Aro, cu tristețe în voce.

„Ai grijă, Ioane.” Spuse maiorul, în timp ce-i înmână dosarul. Aro simți că nu-i dădea drumul și-l privi în ochi pe prietenul și superiorul său. „Ai grijă,” avertiză din nou Mihai, ridicând o sprânceană. Și dosarul ajunse în mâna căpitanului.