I.
Timp de unsprezece zile, am fost plecat de pe Pământ. Sună nebunesc, dar dovada este că prietenii și familia au fost extrem de îngrijorați și nu m-au putut găsi absolut nicăieri. Ceea ce țin minte urmează să vă povestesc. Un scriitor de SF-uri de mâna a doua a ajuns să-și îndeplinească un vis incredibil, chiar dacă altfel decât și-l imagina. Primul contact nu a fost cu extratereștrii, ci cu oamenii.
II.
Nu țin minte foarte multe din ziua dispariției. Începuse ca oricare alta. M-am trezit, am fost la baie, mi-am făcut treaba pentru slujba zilnică. Am scuipat niște idei pe hârtie pentru un client din regnul politic. Am uitat să menționez că formarea mea este cea de consultant politic, de fapt. Asta pune pâinea pe masă, dar de fapt vorbim despre ceva nu foarte diferit de scris SF-uri. Minți cu nerușinare pentru alții, idei pe care și le asumă și le vezi mai târziu la televizor. Dacă societățile democratice s-ar prinde că jumătate din cultura lor politică este dată de oameni ca mine, în chiloți și mahmuri, în fața laptopurilor, poate că s-ar mai schimba niște lucruri. Oricum, pentru ceea ce fac eu, îți trebuie imaginația unui scriitor de SF-uri.
Revenind la povestea mea, m-am trezit, mi-am făcut treaba, am băut cafeaua și mi-am fumat țigările. M-am urcat în mașină și am mers spre birtul din colțul străzii, unde urma să-mi beau cea de-a doua cafea. Acolo mă văd destul de regulat cu doi prieteni, dar locul e mai mult un fel de birou. Mergem, chelnerul ne consideră de-ai casei și ne tratează cu indiferență până când vine vorba de notă. Patronul e un pușcăriaș care și-a ratat menirea de actor de teatru și care umflă prețurile cu nesimțire – de altfel, chiar sper să citească rândurile astea. În rest ne luăm singuri băuturile și stăm în fața laptopurilor, într-un mix audio de meciuri de tenis și dezbaterile semidocte ale unor bețivi.
Era una din acele zile în care mi-aș fi dorit să stau pe terasa barului, dar vremea încă nu permitea. Ciripeau păsări, aerul de București era doar mediu-poluat, iar femeile începeau să se îmbrace un pic mai sumar. Cele paisprezece grade de afară abia anunțau venirea unei primăveri oficiale, dar predictibilitatea era cam bușită de încălzirea globală. Putea oricând să vină iarna. Patronul stabilimentului alesese, cu ceva județ, să aștepte măcar o săptămână legată de vreme bună.
Scriam nu mai știu ce pe laptop, probabil tot pe linie politică vreo prostie sau două și mi-a venit gândul să-mi cumpăr o pipă. Prietenii nu se anunțaseră, masa cealaltă din separeu care aparținea bețivilor era și ea goală, practic eram doar eu, cafeaua destul de decentă și o Cola Zero pe masă. Sans tenis, cred că Halep făcea pauză. Chelnerul moțăia în sala principală sau îndoia șervețele. Pipa s-ar fi găsit ori online, dar peste două zile acasă, ori de o calitate îndoielnică la magazinul non-stop din piața de lângă birt, ori ceva mai departe la tutungeria de la la prima intersecție, peste vreo șase sute de metri. Să o fi luat la pas ar fi fost anathema, eu fiind comod de fel, dar nici n-aveam chef să las totul acolo, să mă urc în mașină, să găsesc un nou loc de parcare la întoarcere și așa mai departe.
Am calculat cu atenție opțiunile stârnite de cheful subit de a fuma. Pipa înseamnă ceva serios, departe de fumatul de țigară. Este o conexiune intimă cu un obiect drag, ceva domnesc, nu orice fel de consum proletar și vremelnic de tutun. Merge cu whiskey și mai merge cu șezutul gânditor, două aspecte ale vieții cu care eram intim conectat. Bun, mi-am zis, termin cafeaua și o iau la pas spre intersecție, e cartierul copilăriei, cunosc toate gropile și va fi o plimbare pe vreme frumoasă, ca într-un parc; un parc de beton și noxe, cu mulțumiri Primăriei, dar totuși un soi de tribut plătit unui zeu mai puternic decât actuala putere politică, adică soarelui. Ca bonus, p-ăla nu rețin să-l fi promis cineva în politică vreodată cuiva, ceea ce-l face liber. Să fii sub el înseamnă o doză de libertate.
Am terminat cafeaua și m-am îndreptat spre ieșire, mormăind chelnerului că mă voi întoarce. Am ieșit pe terasă, am tras aer curat în piept și am făcut primii pași spre intersecție, aruncând o privire spre mașina parcată în apropiere. Era încă acolo. Iată, încă un semn de bună guvernare din partea puterii pe care o serveam cu inteligență și mesaje deloc subversive, lua-i-ar dracu să-i ia de nenorociți și hoți!
Am făcut câțiva pași, iar aici povestea devine confuză, cel puțin pentru mine. Era ora 12, cred că ieșeau niște copii de la școală. Poliția spunea în raport că aș fi fost văzut în apropierea birtului, deodată dispărând fără urmă într-o mică implozie de energie albastră. Fiind vorba de raportul unor copii, nimeni nu a crezut cele două vlăstare ale viitorului luminos românesc, dar mie îmi place ideea. Eu țin minte doar o durere fantastică, ceva similar -bănuiesc- cu un glonț în plex. Cum mă îndoiesc că cei doi minori aveau arme de foc asupra lor într-un cartier decent, iar la 36 de ani, în ciuda vieții sedentare e cam greu să faci atac de cord, ca apoi să ai halucinații asupra întâlnirii de gradul trei cu extratereștrii, nu-mi rămâne decât să-mi continui povestea. Minorii pot citi și ei, dacă ignoră probabilele înjurături din loc în loc.
Era să uit… Ce mi s-a întâmplat a durut, totuși, ca dracu’ și este motivul pentru care sunt acum pe moarte – cel puțin așa bănuiesc! Scriu aceste rânduri, deci, nu doar cu ideea că mă voi bucura de glorie literară postumă. Sunt pe moarte și vreau să scriu despre cum am întâlnit niște extratereștri, în timp ce-mi vedeam de treaba mea și-mi cumpăram, ca omul, o nenorocită de pipă.
III.
Istoria recentă e plină de oameni cu probleme psihiatrice, nenorociți care au ales calea povestirilor fantastice pentru a-și justifica nebunia clinică. Au fost luați pe sus de nave zburătoare, invariabil căutați în fund (ok, minorii poate n-ar trebui să citească deloc povestea asta) și apoi trimiși înapoi pe Pământ. Alienii, ET sau cum vreți să-i adaptați din cultura populară americană au făcut teste pe ei, le-au furat ADN-ul, dar lasă că le-am tras-o și noi la Roswell!
Nu cred că am probleme de genul ăsta și asigur cititorii mei că n-am pățit nimic care să-mi afecteze buna reputație într-o țară conservatoare și homofobă. Cu toate acestea, m-am trezit în ceea ce pot descrie drept o picătură difuză de lumină. Am deschis ochii, am dus mâna la piept sperând să treacă durerea și evident m-am întrebat ce băusem cu o seară înainte. Aproape chircit de durere, am strâns tare din buze gândindu-mă că sticla de vin rosé nu avea cum să mă aducă aici și am privit buimac în jur.
Fără vreo sursă evidentă și fără umbre, lumina mă acoperea pe mine și aproximativ zece metri pătrați în jur. Simțeam o podea nu prea tare, organică, țesută parcă din lână și oțel. Răspundea la presiunea degetelor și își revenea, dar simțeai, vag reflectorizantă cum era, că n-ar fi dat prea mult de la ea. M-am întors pe spate și m-am ridicat ușor în coate. Am văzut că eram singur într-o cameră fără pereți, lumina fiind proprietatea care definea limitele simțurilor. Nu mirosea a nimic, nu se auzea nimic, eram pur și simplu într-o picătură de lumină. Respiram aer normal. Nici prin gând nu-mi trecea de ET, mă gândeam că poate visez sau am murit. Să-mi fi căzut ceva de pe blocul alăturat, sau să mă fi luat Gaia pur și simplu era neclar.
Cu un icnet de durere, m-am ridicat în picioare și am făcut câțiva pași. Lumina mă urmărea, emanând, parcă din mine. Am întrebat ce pizda mă… și m-am oprit gândindu-mă că dacă există, într-adevăr, viața de apoi să nu fac o impresie proastă. Mi-a venit în minte sceneta cu Rowan Atkinson în rolul diavolului, dar am îndepărtat gândul cretin. Nu prea era de glumă. Am urlat un „alo!” ceaușist, dar nu am sesizat ecou sau răspuns. M-am așezat turcește și am privit, ca prostul, în jur.
Cred că am stat așa măcar jumătate de oră, întrebându-mă ce naibii se întâmplă și gestionând șocul momentului, pentru că la un moment dat am auzit gânduri. Nu pot explica mai bine cum poți comunica telepatic, dar cam aia e senzația, auzi cuvinte și propoziții fără să le auzi prin urechi. E mai degrabă un ecou în țeastă.
Cuvintele au venit întâi încet, apoi accelerat, într-un torent interminabil, iar eu simțeam cum înțelegeam tot, dar nu aveam timp să procesez. M-am ridicat în picioare și am făcut câțiva pași în urmă, panicat. Nu mă mai auzeam pe mine gândind, era ca și când aș fi urmărit un film de două ore în 30 de secunde și as fi încercat să-i citesc subtitrarea. Simțeam că o parte a minții mele o face și că preluase complet controlul asupra părții conștiente. Pot să vă spun că plăcut nu este – chiar deloc. Rezultatul a fost foarte similar cu urmăritul acelui film cu o viteză din ce în ce mai rapidă, până ajungi la capăt și se închide totul în fundalul negru. M-am tăvălit în horcăieli și apoi m-am oprit în sudoare și pauză. Nani din nou.