menu Menu
Ultima minaretă
By Mihnea Posted in blog on May 22, 2019 0 Comments 3 min read
Previous Fără titlu, dar cu lumină Next

Aris își controlă nervoasă, pentru ultima dată, tehnologiile aduse cu ea. Drona multifuncțională pentru poze de distanță arătă încarcare maximă, lentila fiind curată. Urma să se lanseze pe o traiectorie programată, la 3 metri depărtare și 3 metri înălțime (maximul admis de autorități) în doar 5 secunde. Senzorul din deget pentru selfie-uri era pregătit, cu arătătorul stâng purtând camera bio-luminoasă care era, de aproape două decenii, standard pentru orice cetățean al Federației New York.

Era fericită, nu mulți mai puteau să ajungă unde urma să oprească acum trenul sub-mediteranean, în mai puțin de cinci minute. Plătise enorm de multe credite pentru bilet, doar pentru niște media socială, dar reclama pe care o va putea atrage pe conturile ei pentru acea media îi va plăti creditul și urma să-i aducă și kudos global. Poate chiar un nivel nou de atenție pe rețea, își zâmbi ea. Totul depinde de cum postează pe lanțul de date al rețelei, ora, tag-urile, ce spunea în postări. Dar avea toate astea pregătite deja.

Ușile s-au deschis, într-un final, iar aer cald, cu miros de praf de pușcă, invadă cabina. Informații legate de siguranța turiștilor au apărut instantaneu cu roșu pe retină, la toți cei dinăuntru. Un cy-bărbat în uniformă militară și cu un arsenal pe el demn de cartea recordurilor păși înăuntru, anunțând, cu o voce metalică, instrucțiuni. Unul din vagon se grăbi să-i facă o poză. Amator, gândi Aris.

În ultimii ani, devenise din ce în ce mai greu să mai călătorești între continente și regiuni, iar Conflictul distrusese mult din arhitectura veche, din Pre-Lume. Istanbulul, perla Asiei Mici, mai avea o jumătate din Hagia Sophia și o minaretă, nimic mai mult. Un tranșeu întreg, în plin război dintre facțiunile locale, fusese făcut până la o distanță de câteva zeci de metri de fosta biserică ortodoxă. Era apărat încontinuu, pentru profitul pe care-l aduceau acele  selfie-uri și clip-uri pe rețea. Ținea în picioare sute sau chiar mii de familii din Sultanatul european, acum redus la mai puțin decât granițele Cornului de Aur.

Nu în ultimul rând, era și la limita ilegalității. Încă din 2045, Legea Anti-imperalismului Digital stipula clar că nu aveai voie să faci pozele pe care sute, mii, milioane poate de alți oameni le făceau, cu numai douăzeci de ani în urmă, în aceleași locuri, la aceleași atracții turistice. Practic, omorâse turismul, iar de aici, poate, începuse și Conflictul. Naționalismul dus la extrem, faptul că imaginea unei locații aparținea, în digitalul rețelei, respectivului stat, însemna că puțini mai erau cei cărora li se mai permitea (desigur, cu fonduri la dispoziție) să captureze fotoni.

În mijlocul acestei nebunii, Aris avea 30 de secunde să-și completeze colecția de media; treizeci de secunde prețioase în care totul trebuia să zbârnâie, să funcționeze, să ruleze, inclusiv camera aceea digitală al cărei capac trebuia să-și aducă aminte să-l scoată. Fugi la coada care se forma din tren, într-un tunel de plexiglas deasupra căruia se vedea războiul, cu gândul la kudos și la mica ei bucată de victorie.


Previous Next

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cancel Post Comment

keyboard_arrow_up