menu Menu
Migrația zeilor
By Mihnea Posted in blog on June 6, 2019 0 Comments 10 min read
Previous Next

În limba standard a Căii Lactee, un fel de latină construită de niște creaturi de mult apuse care au pus bazele civilizației galactice, cuvântul zeu este folosit pentru orice formă conștientă de viață care poate călători prin univers în mod natural, fără nave spațiale sau orice altă formă de tehnologie. Acoperă o gamă largă de ființe, de la unele formate strict din energie la doar aparenți asteroizi care se rostogolesc prin spațiu cu o viteză apropiată de cea a luminii. Natura cosmosului este la fel de vie și plină ca și cea de pe Terra, doar că distanțele sunt atât de vaste, încât în scurtul timp pe care l-am petrecut cu ochii spre stele, ori nu am avut șansa să vedem astfel de viață, ori nu am privit cerul la momentul potrivit.

//

Evident, moartea trebuia să mă prindă la Poștă. Un sfârșit de lume, o încheiere a civilizației, iar eu așteptam, cu buletinul românesc în mână un colet de la chinezi care conținea ceva inventat de americani prin producție în masă. Am văzut afară o lumină orbitoare și apoi nimic altceva.

M-am gândit instantaneu la război nuclear. Eram, totuși, un mediocru scriitor de SF, iar ideea unei lumini mai puternice decât soarele nu prea avea ce altceva să fie. Extratereștri – îndoielnic. Cine să ne atace pe noi? Cât de mare să fie ura interplanetară față de Poșta Română? OK, poate nu era imposibil, dar improbabil – da! Oricum, faptul că nu mai existam era dat, iar logica dicta că dacă bombele ajunseseră în România, era sfârșitul tuturor.

N-ar trebui să mă plâng. De fapt, mai toată viața am căutat locuri în care, odată ajuns, să pot muri: ceva frumos, un loc cu soare, preferabil fără prea multe datorii și cu sufletul liniștit. În somn ar fi fost varianta doi, așa că zeii probabil au cântărit cele două dorințe și, karma fiindu-mi cel puțin imperfectă, au ales să mor la o coadă la Poșta Română, deci aproape adormit. Faptul că băbuța din față insista să-și plătească treizeci de facturi la lumină și nu mai termina însemna că greșisem ceva, oricum.

Era totuși interesant că mai puteam gândi, în ciuda unei lipse de stimuli senzoriali. Nu puteam respira, nu simțeam nimic în jur, nici măcar tunelul cu luminița de la capăt nu vedeam. De auzit cântece religioase, la fel, nimic! Ca să adaptez postum din Hagi, ca un ultim omagiu adus ridicolului societății iudeo-creștine în care trăisem și cam păcătuisem, ori era bine, ori nu era.

Apoi am simți un gând, aproape ca o forță care apăsa pe ceea ce puteam percepe drept propriul creier. O voce îmi tot repeta ceva, de departe; un alt om care în mod evident era acolo, iar atunci am hotărât să mă concentrez pe ea. Poate nu eram mort, poate doar alunecasem în neștiință, amețit de ziua pe care o aveam, leșinat de nesomn sau mai cine știe ce boală. Urma să fiu trezit de vreun paramedic. Doamne, țin minte că m-am rugat, dă să nu știe baba cu facturile primul ajutor!

Tot auzeam acea voce, tot se repeta, tot mai aproape. De simțit, în continuare nu simțeam nimic. Cu timpul, mi-am dat seama că era o limbă străină, dar pe care o înțelegeam. Așa era galactica standard: avea în undele audio generate de orice vorbitor cu o cutie vocală (practic, marea masă a creaturilor din univers) instrucțiunile subconștiente ale învățării ei. Cu cât o ascultai mai mult, cu atât mai repede o deprindeai. Nu a durat mult, deci, să aflu că vorbesc cu Peok.

//

„Trebuie să înțelegi,” mi-a spus Peok într-o zi, „acțiunea care a dus la preluarea energiei tale de către Straniu. În secunda morții tale, valul de Straniu se deplasa cu 95% din viteza luminii prin sistemul tău solar. Printr-un accident fericit ai fost preluat de noi.”
„Și ce sunt?”
„Energie pură, o formă pe care nu are rost să ți-o explic, cu implicații la nivelul fizicii cuantice, dar noi îi spunem Straniu. Cel puțin atât poți înțelege tu, cu capacitatea ta limitată de procesare a informației.” Peok nu prea avea răbdare cu mine, era dintr-o rasă de ființe născute din start ca energie, menținute de un gaz inert și alge-carcasă, la diferite adâncimi ale lumii sale, un mare ocean. Societatea sa se baza pe o birocrație eficientă, dură, iar statutul social și vârsta erau reprezentate prin apropierea de suprafață. La ieșirea din ocean, gazul se disipa și energia firii lor se îndrepta spre cosmos. De altfel, tocmai cantitatea de alge de la suprafață a impus nevoia unei birocrații riguroase și eficiente, pentru a permite ciclul de viață, cât mai multă lumină să pătrundă până în adâncuri.

Nu știu de ce aflasem instantaneu aceste informații, dar erau acolo, în creierul meu acum. Ca și mine, avusese norocul să fie preluat de valul de Straniu cu câteva mii de ani în urmă.
„Și cum rămân unit, coerent? Cum funcționez dacă sunt doar conștiință, fire?”
„Aș ofta, dar în lumea mea, echivalentul acestui act ar fi dus la bule de gaz care mi-ar fi deranjat colegii, trebuind în același timp să scriu un memoriu justificativ pe temă și să-l trimit superiorului ierarhic. Bine că n-o mai pot face.” Peok își modulă limbajul într-un fel în care se putea simți o doză și mai mare de superioritate.

„Tu, scriitorule, pentru că așa a hotărât Conclavul Straniu că vei fi numit de acum și până la Final, ești ținut în viață și ajutat din pură curiozitate. Nu am mai preluat un om până acum, ai câțiva ani-lumină de celebritate printre noi, apoi te descurci. Straniul este o migrație sezonieră din străfundurile galaxiei, creată la formarea ei de către Univers ca un mod de a balansa unele imperfecțiuni ale ecuației galactice. Acest val de energie călătorește între Centru și Periferie, foarte similar cu o cometă într-un sistem solar. Pe drum, strânge energii din cele mai diferite, pentru ca apoi să le lase în gaura neagra din Centru.”
„Sunteți practic ambulanța galactică,” am glumit eu trist, realizând că doar schimbasem coada de la Poștă.
„Dacă dorești. Mai degrabă dricul. Înțeleg din experiențele tale referința. Suntem, nu sunteți.” Peok păstră un moment în care își confirmă pentru sine înțelesul cuvintelor din galactică, apoi continuă. „Simt ce gândești, îți simt frica. Îmi pare rău, nu poți pleca de aici, nu ai ce face decât aștepta și strânge cunoaștere. Nimeni nu știe ce urmează la Centru, unde ajungi când ești atras și înghițit de puterea găurii negre. Eu am fost trimis să îți explic aceste lucruri, pentru că, la fel ca tine, energiile care mă formează au putut fi preluate de către Straniu. Sunt puține rasele unde acest lucru este posibil. Suntem speciali, deci Conclavul a decis să îți fac introducerea.”
„Peok, am insistat eu, „bun, mulțumesc sincer. Ce am de făcut? Lumea mi-a dispărut, eu am murit, m-am trezit pe un tren care la ultima gară are drept stație neantul și moartea completă. Bun! Ce fac până atunci?”
Din galactica extraterestrului, am simțit primul zâmbet. „Orice. Privești universul, vorbești cu oricare dintre noi, odată ce accepți situația ne vei simți pe toți, vei fi învățat că timpul e relativ, vei putea chiar să controlezi unele mici aspecte ale spațiului din jur, în siajul Valului. Este o experiență unică și extrem de satisfăcătoare. Călătoria cu trenul ăsta, așa cum o numești tu, durează undeva la peste treizeci de mii de ani, din înțelegerea ta. În cele discutate, am petrecut, cu viteza luminii, nici o sutime de secundă.”
Am păstrat tăcerea câteva momente, cine știe câte, dacă acest timp cu care mă obișnuisem oricum nu mai conta.
„Gândește-te altfel,” îmi sugeră Peok. „ceea ce tu vezi drept final poate fi un nou început. Ai ceva ce nimeni din rasa ta nu a obținut vreodată, din cunoștințele noastre. Mulți dintre noi au fost preluați la ultima deversare de prin centrul galaxiei, unde sunt cele mai multe rase și creații, iar acum suntem după întoarcerea făcută la Norii Magelanici. N-am mai găsit pe cineva ca tine. Avem aleși ai unor societăți care trag la sorți să ni se alăture, avem nebuni care se aruncă în calea noastră, avem inclusiv accidente precum noi doi. Ești interesant!”
„Și ultimul,” am adăugat eu.
L-am simțit cum îmi caută, atent și cu respect, printre gânduri.
„Aici nu înțeleg, tu crezi că ești ultimul om rămas în galaxie?”
„Peok, când m-ați luat, eu tocmai muream de la un război nuclear. Toți cei pe care-i cunosc și o rasă întreagă de oameni sunt morți, cel mai probabil. Iar supraviețuitorii vor muri și ei în iarna nucleară care urmează unui astfel de război.”
„Eu n-am văzut niciun război. Straniul are propria sa conștiință, într-o anumită măsură. Tocmai l-am întrebat și vei putea și tu. Un mic val din el a trecut peste planeta ta, la momentul potrivit să te ridice, în milisecunda morții tale, dar noi nu am trecut prin niciun teatru de război. Și Pilotul confirmă, el este singurul care rămâne cu Straniul, de când a fost creat.”
„Și atunci de ce am murit?” Am întrebat.
„Ai foarte mult din timpul tău în care să te gândești la asta,” îmi răspunse Peok, cu sinceritate în vocea galactică.
„Spui că pilotul Straniului știe tot?”
„Da, Pilotul. Este o creație unică, dar nu te va accepta. Dacă ar accepta toate miliardele de suflete din acest val să vorbească cu el, n-ar mai avea puterea să ghideze Straniul.”
„Tot vreau să-l văd. Cer s-o fac.”
Peok nu pierdu nicio secundă să-mi răspundă, sec.
„Stai la rând.”


Previous Next

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cancel Post Comment

keyboard_arrow_up