Venisem să-mi iau elixirul. Era o combinație de plante și chimicale pe care boierul de sector o vindea ca soluție la Blestem. Dupa primii ani de izolare națională și apoi urbană, resursele scăzuseră până când sistemul farmaceutic global dăduse chix și rămăseserăm doar cu stocurile de homeopate. Întâi încercaserăm cu toții o pastă din toate, apoi venise o rămășiță a statului care să ne facă mai buni, mai deștepți și poate să mai rezistăm o zi la ceea ce înca ne decima. Apoi, au adăugat și puțin alcool, pentru că era în spiritul comerțului să te simți bine.
Ceea ce mă deranja cel mai tare era lipsa dârelor pe cer. Știți, avioanele. Erau doar vreo două sau trei pe an și deveniseră aproape o sărbătoare. Când le vedeai, poate aveai noroc, poate venea un avion să aterizeze cu vaccinul. Poate primea acces la să treacă din Ilfovul, dar boierul ăsta nou tot insista cu resursele locale, cu obiceiurile învățate, ca și Ceaușescu acum deja niște decenii bune, de la nord coreeni. Juche. Morții lui. Dar hai că dădea alcool gratuit la populație și niște ceva din sfeclă și usturoi care nu mirosea prea rău, deci de ce nu.
La coadă, câteva babe, altfel numite eroine ale societății pentru că supraviețuiseră Blestemului (bănuiala mea că strict prin puterea răutății și pe datul în gât) se certau pe variantele de elixir. Câțiva oameni, care mai aveau puterea să dea ochii peste cap, o făceau discret. De când se instituiseră dictaturile de bloc, babele astea mai că nu ne croșetaseră uniforme la toți de pe scară, ca apoi să te trădeze milițiilor de cartier pentru a avea acces la ce mai țineai prin casă. Trecuseră prin comunism, totuși, erau versate.
Am privit spre cer. Era o vorbă în trecut, „privește cerul”. Puștiul ăla de a scris-o cred că trăia în altă lume. Speram să mai fie în viață și la coada asta, să-și bea optimismul încet. În ce mai rămăsese din țara asta, în orașul ăsta în care nici măcar boierii de sector nu se puteau înțelege, iar noi toți acceptam să bem o prostie care nu făcea nimic, doar pentru că ne era foame, sete sau chiar credeam că mai are importanță. Nici Blestemul probabil că nu mai conta, dar nu eram destul de educați sau de informați ca să ne prindem.
O dâră tocmai se forma, la mare altitudine. Un avion care trecea liniștit peste capetele noastre. L-au văzut mai mulți, murmurul celor de la coadă a crescut. Câteva babe au țipat să mergem acasă, să ne pregătim. Coada întreagă, cât era, s-a atomizat în toate direcțiile. Am rămas eu și un cetățean de la ceea ce fusese pe vremuri un Mega Image, ținând un polonic în mână și privind în sus. Am pășit încet spre el și m-a privit. Un tânăr.
„Hai, lasă prostiile și dă-mi d-aia bună, fără căcaturi.” I-am zis scurt. M-a privit curios, a aruncat niște ochi în jur, apoi a scos de sub tejgheaua improvizată o sticlă.
„Știți, e concentrat, nu știu dacă…”
„Băi, e alcool?” Am întrebat privindu-l în ochi.
„Da, tovarășe de bloc, e ce trebuie.” A rânjit.
„Fără blesteme,” i-am urat, așa cum se spunea în zilele noastre. Și am plecat.