Creionul bont din lemn, cu steagul României, era ținut de un funcționar obosit, care nota informații pe o hârtie scămoșată. O femeie copia aceleași întrebări și răspunsurile mele pe calculator. Eram cetățean al țării mele, ridicolul nu mă mai speria, doar boala care ajunsese religie de stat și motiv de dictatură medicalo-militară.
„Îmi pare rău că e căzut sistemul electronic și nu vă puteți folosi cardul de sănătate…” Îmi spuse un al treilea funcționar, reglându-și mai bine masca medicală cu insignă sub ochelari.
„Doar de 2 ani, nu e supărare,” am îndrăznit eu o ironie ușoară.
Eram în fața Comisiei Strategice pentru Deplasări în Străinătate, altfel denumită „Comisia Pa”, pentru că, de cele mai multe ori și cam indiferent de pile, te trimiteau la plimbare. România nu mai accepta plecări din țară fără o ofertă clară de muncă din partea unui angajator. Turismul era (aproape) complet oprit, pe motive de pandemie. Dura trei luni să-ți fie dosarul măcar atins de un funcționar public cu titlu onorific medical. Medicii (în cele mai multe cazuri, justificat) primiseră toți „funcția” de erou.
„Unde doriți să călătoriți?” Mă întrebă tipul care nu băga text, pe foaie sau în calculatorul cu sistem de operare din anii 2000. Era șeful și, deci, trebuia respectat. Aveam o sticlă de whiskey irlandez pentru situația de față. Produsele de import fuseseră oprite prin lege de cel puțin un an de zile, iar piața neagră nu prea mai exista. Mă durea sufletul, dar nici nu mai puteam sta tot timpul între casă și serviciu. Inventasem un doctorat doar ca să mai scap din țară.
„Domnule consilier-doctor, doresc să ajung în Bali, Indonezia. Am mai fost acolo acum mulți ani, mă rog, eram în luna de miere, dar mi-a plăcut foarte mult. Aș vrea să revizitez locul.”
„Îmi pare rău,” interveni experta-asistent, cea cu laptopul în față. Am privit-o tâmp, apoi mi-am adus aminte că românii purtau mai nou bijuteriile pe exteriorul mânușilor, iar eu n-aveam verighetă. Am calculat rapid dacă ar fi mai utilă linia văduvului, urmașul unei răpuse de molimă. Am dat din umeri privind în gol.
Șeful își privi subalterna ușor iritat și apoi se întoarse spre mine. „De când cu această pandemie, domnule Popescu, nu prea mai permitem deplasările în străinătate în scop turistic. Știți foarte bine Ordonanța Militară 241.”
„Da domnule, știu. Așa cum am arătat și la dosar, există un scop cultural important în aceasta situație. Exotismul locației nu mă interesează în mod direct. Lucrez la un doctorat tocmai în acest sens, să arăt cum înainte turismul de masă era un sport care se confunda ușor cu o nouă formă de colonialism, toată lumea își făcea poze din aceleași locuri, le punea pe Facebook și Instagram – mă rog…”
„Spuneți cuvinte care nu prea se mai găsesc în vocabularul nostru uzual, domnule,” mă avertiză șeful comisiei.
„Înțeleg ce spuneți, am poze de acolo și acasă. Vă asigur că nu intenționez să mă opun niciunei linii oficiale de comunicare, știu care sunt sursele de informare și ce înseamnă acum hipernetul național. Argumentul meu este tocmai că nu se învăța nimic atunci, în acele vremuri, că lumea se plimba doar pentru poze și amintiri, nicidecum pentru a înțelege o cultură locală. Eu fac o paralelă între cultura minoritară din insulă și cea musulmană generală din Indonezia, iar printr-o serie de interviu..”
„Domnule Popescu, am înțeles. Doriți o plecare de studiu, de importanță academică.”
„Și culturală, domnule!” Am intervenit, în ciuda mâinii ridicate de consilier.
„Am auzit ce trebuia să auzim, vă vom da un răspuns în timp util, vă rog să vă retrageți respectând normele de distanțare socială. Vă mulțumim că ne țineți funcționarii publici la locurile lor de muncă, alături de eroii din linia întâi.
M-am ridicat, le-am mulțumit și eu și l-am privit pe consilier, gesticulând ușor cu ochii spre ieșire. Țineam în mână pungă de Crewshop, în sine o relicvă a altor vremuri. Era semnal destul.
Afară, așteptând pe hol, l-am văzut ieșind cu un halat alb doar aruncat pe umeri, stilul vechi, Oprescu-chic.
„Ah, domnul Popescu,” îmi spuse el, întinzând mâna după pungă. Cu tupeu, i-am strâns-o, fapt ce l-a speriat profund. I-am rânjit pe sub mască. Oamenii își dădeau mână doar în cele mai intime momente. I-am pus, apoi, punga în mână. A privit înauntru, a ridicat privirea spre mine, indicând surpriză. „O să văd ce pot face, dar nu ține doar de mine. Dacă primiți ceva, este evident că nu vă puneți pozele nicăieri, da?”
„Da domnule ministru-director,” i-am răspuns exagerându-i funcția. Este evident.
„Bine. Sora mea are câteva bilete sigure de la Tarom, vrea și ea în Bali cu soțul, de vreo cinci ani. Am auzit că este foarte populară destinația și grupurile au șanse mai mari să treacă de comisie.” M-a informat el.
„Să ia cumnatul dumneavoastră legătura cu mine și putem rezolva cu deplasarea,” i-am răspuns, cu gura uscată. Acum, dacă tot intrasem în horă, jucam. Trebuia să le plătesc și ălora deplasarea. Divorțul fusese mai ieftin.