Era de așteptat ca nebunia covidului să pornească alte tâmpenii: primul copil crescut de o corporație; prima insulă declarată independentă de orice stat și guvernată de internet. Iar românii… na, românii acceptaseră și ei, cu ceva urale și trâmbițe, o guvernanță militară, alias dictatură – văzând cum totul se schimba în jurul lor și refuzând să mai țină la valorile care se împământeniseră, cât de cât; măcar în orașe.
Mulți și-au dorit-o, de-a lungul anilor, că doar așa s-ar mișca lucrurile. Și băieții au intrat tare în legi și mai ales în Constituție, promițând o tranziție de 4 ani între reforme și revenirea la normalitate. Câteva chestii chiar aveau nevoie de legi unitare și ceea ce foștii politicieni n-ar fi rezolvat prea repede, nici în 10 ani. Dar evident, lucrurile au luat-o pe calea conservatorismului destul de tare, pentru că fără Biserică nu prea aveau legitimitate.
Ceea ce i-a suprins cel mai mult pe tâmpiții care și-au dorit povestea din start a fost masacrul. Adică cum? Să ai dictatură militară și încep oamenii să fie asasinați pe stradă? Pai… cam da, că e dictatură militară! E cu gloanțe. Mai greu cu școala, dar mai bine că n-o ai. Și așa s-au trezit românii că-s disidenți și cu doisprezece ani de guvernanță militară, nu doar cu patru, după ce peste 40% dintre ei și-o doriseră, inițial. Viața. Nu mai zic de pile, sistemul clientelar care a rămas solid în picioare și o întreaga oligarhie a fost pusă la punct. Depinde și cum privești lucrurile, că până la urmă poți contoriza o Constituție pe cantitatea de sânge sau pe prețul gloanțelor trase. La ultima ieși mai ieftin, iar reformele promise, chiar dacă strict pe hârtie, au lăsat pe mulți proști crezând că se schimbă ceva.
Un pic haios a fost faptul că, spre sfârșitul perioadei, lucrurile chiar intrau într-un soi de normal cât de cât coerent. Se păstraseră orele de închidere din pandemie, de exemplu, cel puțin jumătate din populație era ori în armată, ori îi deservea interesele – deși nu era absolut deloc necesară situația. Evident că economia o luase în dinți după toate experimentele, ce mai rămăsese de comunitatea internațională normală la cap rădea de noi, iar experimentul cu transformarea orașului Brăila într-unul guvernat pe internet a avut efecte cel puțin tragice – pentru Galați, cel puțin. Dar partea haioasă era alta. La transferul către democrație, bineînțeles cu noua Constituție rămasă sub protecția armatei, deci de fapt o mizerie, s-au trezit românii să povestească cum era mai bine în timpul tranziției după comunism. Cei care nu fuseseră atenți la miile de morți din timpul pandemiei nu au fost foarte interesați nici de sutele de mii din timpul dictaturii, dar măcar aveau acum o referință nouă despre ce fusese bine.