„Calm… calm! Nu e nevoie să țipi… și chiar dacă țipi,” spuse ceea ce evident era un extraterestru mic și gri, care vorbea română cu mine în timp ce exploram catacombele Casei Poporului, „nu o să te audă nimeni. E prea mare locul, înțelegi.”
Eu eram încă cu gura căscată, aproape pe vine de frică, cu un instinct animalic să o tulesc înapoi de unde venisem. Mă mâncase undeva să cer voie să explorez zonele subterane ale Palatului Parlamentului și oficialii, probabil bucuroși să citească o cerere care nu-i înjura de morți și răniți, mi-o acceptaseră.” Îmi dăduseră o hartă și niște merinde, vorba aceea, adică un rucsac cu apa și niște ciocolată. Măcar dacă mă pierdeam pe acolo, fără semnal, să nu mor înainte să găsesc ieșirea. Draguți ei, așa, lasă românul să facă prostii prin subsolurile uneia dintre cele mai mari clădiri din lume, că n-are ce să strice, dar hai să fim și creștini pe temă și să-i dăm de-ale gurii.
Dar să întâlnesc un omuleț mic și gri prin subsoluri, după ce găsisem o scară care nu apărea pe hartă, nu mă așteptasem. Făceam încă ochii mari, obișnuindu-mă cu ideea. Semăna fix cu cei din serialul Stargate. Eram sigur că fusese un soi de propagandă…
„Cine… ce ești?” Am bâguit. „Te cheamă Thor?”
A râs sacadat și ciudat, ca o mitraliera. M-a speriat și mai tare, dar a ridicat mânuțele defensiv.
„Noi nu avem corzile voastre vocale, e o aproximație a râsului vostru. Tu pădurar… vorba bancului… Așa e că semăn cu ăia din Stargate? Și da, vezi că pot citi și gândurile, dar nu-ți face griji, că sunt pașnic. Mă numesc Petrică.”
Să mori tu… Am gândit.
„Mai durează vreo mie de ani până mor,” mi-a răspuns verbal, confirmând ceea ce spusese mai devreme. „Ești fotograf, am înțeles, te-am și găsit pe internet – da, putem intra mintal și pe internet, ceea ce vrea să facă băiatul ăla cu metaversul noi o avem de mii de ani. O să vă placă, dar n-aș prea avea încredere în om. Mai bine ălâlalt, cu vaccinurile.” O nouă mitralieră mică de râsete.
„Sunt primul om cu care faci contact? Pot să te fotografiez? Ce dracului cauți aici?” Eram într-un genunchi, ca să-l pot privi în ochi. După colț, se vedea un pic de lumină verde. De acolo ieșise când coborâsem scările și forțasem ușa secțiunii din clădire.
„Știe multă lume de mine, mai vin și femeile de serviciu să stea la o țigară. Da’ chiar, ai țigări?” I-am dat una cu mâna tremurândă. Primul meu contact extraterestru și alien-ul cerea țigări. Bravo mie! A luat-o cu degețelele, a păpat-o toată, iar apoi i s-a luminat stomacul, ca să scoată tot fumul pe gură. Mă uitam ca prostul. „Aaaaah… Kent. Bravo, mulțumesc. Ne e mai simplu s-o fumam așa, plus că mâncăm cu totul alte substanțe decât voi. Picul ăla de radioactivitate e ca o friptură. Așa… unde rămăsesem?”
„Ce cauți aici?” Am întrebat isteric.
„Mă întrebi dacă semăn cu Thor din Stargate și pui întrebări d-astea? Nu prea ești cel mai ascuțit creion din setul speciei tale, înțeleg”.
„Mai are și sarcasm,” am comentat așezându-mă în fund pe cimentul rece. „Ce cauți mă aici?”
„Ironie” menționă, ridicând un deget firav. „Pai unde să mă pună? Nimeni nu vine aici. Tu te întrebi de fapt cum ai ajuns tu să descoperi cel mai mare secret al statului român… Nu sunt, nu există nicio conspirație, nicio instituție secretă care să mă țină aici împotriva voinței mele, nimic. Tehnic vorbind, sunt angajat funcționar public pe un post pe perioadă nedeterminată la Comisia pentru Tehnologie. Nu mă caută nimeni, că știi cum e la stat… Cred că-s vreo trei oameni detașați pe postul meu. Scriu și declarații de avere, e haios. Mai vin SPP-iștii să-mi dea câte ceva, am mai stat de vorbă și cu un om venit la curățenie… Cine l-ar crede că există extratereștri sub Casa Poporului?
„Mă rog, mie îmi place la temperaturi joase, în întuneric, iar toată micro-radiația din marmura de Rușchița e ca și când aș fi într-o cramă plină de șuncă. Chiar m-am și îngrășat nițel… ”
„Bine, bine, dar nu vin ai tăi să te ia, unde ți-e nava, ce cauți practic aici?” Am insistat.
„De ce ar veni? Românii sunt primitori, nu a fost niciodată vreo discuție pe ideea că sunt prizonier sau ceva de genul. Sunt un oaspete care de vreo 20 de ani învață despre cultura voastră.”
„Deci prin 2001…? Mai sunt și alții ca tine?”
Mi-a aruncat un zâmbet, cât putea zâmbi cu gura aceea extrem de mică. „Eh, aici chiar intri în secrete de stat. Poate or fi, dar nu în România. Îți dai seama că fiind telepați putem comunica între noi, chiar și la nivel galactic. Și nimeni nu vrea să ne supere. Nu, noi suntem o specie de observatori, de arhivari, dacă vrei de bibliotecari ai speciilor care evoluează. Venim, spunem bună ziua, nu vă dăm tehnologii sau altceva, doar stăm și vă observăm. Wikipedia universală, dacă vrei, ca atunci când chiar ajungeți în spațiu și puteți părăsi sistemul solar să știe și restul cam cine sunteți și să nu vă facă vreo perversă.”
„Și când vom ajunge acolo?” Am întrebat, deja curios.
„Eh, când… cerere, dosar cu șină… Tu te întrebai când coborai aici când primești loc de parcare în Sectorul 1 și vrei să știi când îți ajunge rasa în spațiu… heh” A chicotit într-un fel mult mai omenesc. „Voi, românii mai greu. Că na… Dar probabil că civilizația voastră mare, globală va ajunge extra-solară în vreo două sute cincizeci de ani. Ceea ce nu e rău, să știi. Sunteți foarte inteligenți și mișto.”
„Și există multă viață în univers?”
„În vreo trei galaxii din jur, cât batem noi cu mintea, da. În rest, nu știu, dar bănuiesc că da. O să vedeți, mă rog, generațiile voastre viitoare o să vadă, dacă nu vă omorâți între voi între timp, ceea ce încă văd că se poate. Sunteți foarte proști uneori, când vă luați după cât pigment aveți în piele sau cum gândesc alții, în loc să întindeți mâna și să vă cunoașteți diferențele. Adică uită-te la cum ai reacționat la mine. Încă-i considerați pe cei din jur, chiar și din alte cartiere, extratereștri.”
Am stat tâmp… privindu-l. Într-un final mi-am pus mâinile în cap… „doamne cât de mici suntem… doamne cât de insignifianți… eu vreau să fac poze și…”
„Gândește pozitiv,” spuse Petrică. „Nu poți face poze, evident. Dar poți păstra amintirea asta. Chiar și dacă o povestești, nu o va crede nimeni. Și hai, cară-te, că au aflat SPP-iștii că ești pe aici și vin după tine. Ah, și apropo… Mihai..?”
M-am ridicat privindu-l. Nici nu mă mai surprindea că-mi știa numele.
„Da, Petrică?”
„Nu mai fiți cretini și votați și voi cu cap…”
Am oftat, dând din umeri…