„Bine, domnule președinte, ne vedem de dimineață, vă rog să vă odihniți. Arătați tare obosit!” Spuse consiliera, cu un zâmbet trist.
„Mersi!” Președintele României închise ușa apartamentului din oraș, în care locuia în timpul săptămânii.
„I-auzi domnule președinte, pari cam obosit!” Se auzi ironic din bucătărie.
„Nu începe și tu…” Îi replică președintele soției. Se duse în bucătărie, o pupă și execută rapid un pahar de whiskey.
„Tu nu prea ești bine… iar tâmpiți ăia de progresiști?”
„Hm? Nu, nu,” negă președintele scos din gânduri. Zâmbi amar. „Mai rău. Am vorbit cu John.”
„Iar război la vecini? Ăia s-au tâmpit?”
„Nici asta…” Președintele stătea pe gânduri. „Bine,” spuse el într-un final. „Până la urmă nu mai contează, îți pot spune.”
„Ce să-mi spui?” Făcu soția ochii mari.
„O să murim cu toții. Nu știm când, dar planeta va fi distrusă.”
Prima doamnă începu să râdă în hohote. „Hai mă, zi-mi mai bine că te culci cu fata aia de te-a adus la ușă, lasă astea…”
„Vorbesc serios, Mihaela!”
Soția îi mai turnă un whiskey și se rezemă lângă el de insula bucătăriei. „Hai zi-mi… Cine vrea să omoare dacul meu liber, că-l omor!”
„Încetează…” I-o tăie președintele. „E extrem de greu de crezut, dar na… a fost informație transmisă la toți aliații. Nu știu cât timp avem, dar se pare că a fost un prim contact cu extratereștrii.”
Mihaela ridică o sprânceană, se îndreptă spre băuturi și se apucă să deschidă o sticlă de vin. „Și vor să ne omoare?”
„Cam așa… dar e cretin. Sunt niște extratereștri foarte, foarte puternici. Pot stinge stele, planetele sunt o nimica toată. Și a fost întâlnirea, tot normal și frumos, dar după ce s-a stabilit o formă inteligentă de comunicare, asta le-au spus americanilor. Dar motivul e cretin și totul e stupid… Ei vin dintr-o zonă din galaxie… mă rog, nu arată că noi, au senzori în loc de ochi și sunt foarte foarte sensibili la lumină. E cică un miracol că s-au dezvoltat pe planeta lor, inițial. Și simt altfel decât noi.. mă rog. Bref, suntem pe cerul lor și ei au decis prin loterie să mai stingă lumina din timpul nopții…”
Soția își turnase deja vinul și pufni. „Tu ești serios?”
„Băi, nu glumesc. Știi toate mișcările alea de acum niște ani? Că dacă tu cânți muzica altei culturi, e cumva… apr..”
„Cultural appropriation îi spune, da. Și e serioasă, dar nu dacă eu cânt ABBA și nu sunt suedeză. E vorba de altceva acolo. Și prost înțeles… încă mai există… mă rog.”
„Mă rog… așa. Și ăștia au prea multe stele pe cer și unul mai cretin de la ei a zis că el nu e de acord, că nu poate dormi noaptea sub cerul liber cu atâtea stele și… na. Gata, hai să facem poc la câteva și am rezolvat.”
„Și diplomația n-a mers? Niște ochelari de soare, un unguent, să-i învețe să construiască un acoperiș de saraki..”
„Încetează cu glumele, e serios!”
„Vrei divorț?”
„Nu! De ce?”
Ea chicoti.
„Nu e consiliera, mă, încetează! E pe bune. Niște chestii cumva ca niște râme cu oceli sau ce dracu’ au ne-au făcut cu mâna și ne-au spart creierii că există viață în universul ăsta, dar că nu prea e ea inteligentă, pentru că un dobitoc de pe acolo a zis că are prea multă lumină în timpul nopții. Nu știu mai mult, încă se negociază, John doar mi-a făcut un favor și mi-a zis ce urmează. Ce vrei să zic mai mult? Na, îi spun soției, du-te tu să vorbești cu ei!”
„Nu fi măgar. O să vorbesc și eu cu Jill, poate aflu mai multe. Of..”, oftă ea. „fix când începuse să ne fie bine. Țară decentă, parcă se și fura mai puțin…”
„Țară? Glob, lume, miliarde, copii, bunici, McDonald’s, tradiții…”
„Meriți să mori doar pentru că ai pus Mec-ul în aceeași propoziție cu tradiții,” spuse ea, terminând paharul. „Oare ce ar vrea la schimb?”
„Miha, asta nu e problemă de PR sau de diplomație. Oamenii doar ne-au informat. Hello, tenk iu for smalls, now goodbye. Nu există soluții tehnice care să blocheze soarele de niște nebuni foto… cum le zice… fotofobi. Mai știu nebuni d-ăștia, umblă cu ochelari de soare noaptea.”
„Da, e problemă mare. Stevie Wonder, săracu…”
„Tu cât ai băut?” Întrebă președintele.
„Domnule, cât vreau și nu mai mult decât dumneavoastră. Vine soțul acasă și-mi spune că o să mor. Cam cum vrei să reacționez?”
„Mai bine eram curvar, nu?”
„Mai vezi tu votul meu la paștele cailor.”
În sfârșit, președintele zâmbi un pic.
„Acum vine…”