„Domnule senator, v-a venit soția,” anunță asistenta – frumoasă, dar profund nepregătită. Dacă nu ar fi fost un extraterestru prins în corpul unui demnitar român, Zok probabil ar fi comentat asupra politicii de recrutare din cadrul Parlamentului. Dar, așa cum era acum, în pline discuții pe buget, nu-și permitea.
„Spune-i să intre, te rog frumos.” Luă un drajeu de pe masă rapid și-l mestecă nervos. Xidr era partenera sa, pe Pământ, dar și în realitatea de pe nava lor din orbită. De acolo, corpurile lor jucau acest joc stupid, impus, de mai bine de un an.
Cine știa, serios vorbind, că o planetă obscură din Calea Lactee are printre cele mai interesante și atrăgătoare creiere din galaxie, pe care rasa lor să le studieze? Și la fel de improbabil, cine s-ar fi așteptat ca un simplu experiment, o vizită turistică, mai mult, în creierul unui demnitar obscur, dintr-o țară de mâna a doua, ales special pentru a nu atrage atenția, să se fi transformat într-o închisoare? Zok oftă. Trebuiau să găsească o soluție. Și să poarte discuții la grupul parlamentar. Și să ia legătura cu consilierul din provincie. Și ăla, alt creion neascuțiț în set, gândi el.
Xidr intră în cameră cu pași măsurați, urmată de asistentă. Fără ceremonial și cu asistenta mult prea aproape de amândoi, o pupă pe obraz. Gazda ei era o femeie obsedată de propria imagine, unică strict prin cantitatea de schimbări făcute corpului, chiar dacă fără rost. Gazda avea clar niște probleme de încredere de sine, dar Xidr temperase multe dintre ele, în ultimul an.
„Iar ai mâncat drajeurile alea, zici că ai o dependență!” Spuse Xidr.
„O să i le confisc,” declară asistenta, decisiv.
„Mda,” replică Zok, obosit deja de jocul aferent. „Lasă-ne te rog, singuri, doamna nu vrea nimic.”
Asistenta zâmbi tâmp spre soție și ieși. Era clar că o considera un exemplu în viață. Cel mai probabil fusese chiar recrutată de soția demnitarului, Zok habar n-avea și, în momentul respectiv, chiar nu-i păsa… un fel de miere otrăvită, probabil.
„Chiar vorbesc serios, dragule, trebuie să încetezi cu dependența asta de zahăr. Faci rău corpului tău.” Îi spuse cu un ton blând Xidr. „Ce faci când plecăm de aici, se trezește săracul român cu 10 kile în plus?”
„De parcă anul pierdut din memorie ar ajuta!” Replică sec Zok, întorcându-se la birou. Se așeză cu un oftat, privind spre tavanul înalt al biroului de șef de comisie.
„Iar ești deprimat?” Soția îl privi cu îngrijorare sinceră.
„Nu, Poate. Nu știu. Mă enervează peneliștii cu niște amendamente. Și boii ăia din USR nu-mi dau pace zilnic, oricât aș vorbi cu ei, mă hărțuiesc non-stop. Am uneori impresia că știu cine suntem…”
„E, hai… Plus că îți iei slujba asta prea în serios,” sugeră Xidr, cu un zâmbet.
„Nu am văzut rasă de oameni mai autodistructivi. Bine, nu ajută că-s pesedist, dar dracului, oameni buni, fac ceva bine pentru țară, fac un efort aici și tot sunt înjurat! Cine dracului i-a inventat mă p-ăștia, nația asta?”
„Chiar te-ai transformat într-un român. Sunt șocată, dacă n-aș ști efectele pe termen lung ale transmutării noastre în creierele din galaxie. E probabil mai rău, în cazul dat, mai ales că nu putem ieși din ele. Știi bine, am putea…”
„Ce?” I-o tăie Zok enervat. „Ce, Xidr, să ne lăsam conștiințele aici și să ne întoarcem în navă fără datele strânse timp de un an, chiar și în situația dată? Să dăm reset?! Nu, exclus! Refuz!”
„Ar fi o soluție, e tot ce spun…” spuse soția, dând din umeri. „Oricum, dacă vedem că ne pierdem în mintea lor, ceea ce se va întâmpla, încet, încet, nu vom avea altă soluție. Și nu e ca și când avem aici tehnologia necesară să ieșim. Nici peste 50 de ani nu va veni. Iar în structura asta administrativă sigur nu va exista speranță prea repede.”
„Mă și încerc să-i ajut, înțelegi? Bag un amendament, încerc să le deschid ochii… să evoluez civilizația asta nenorocită din sărăcie, să vin cu o viziune pentru omenire și țară… și nimic! Și știi cine sunt cei care mă opresc cel mai des, nu?”
„Nu?” Întreba Xidr, onest curioasă, dar cu un ușor zâmbet în colțul gurii.
„PSD-ul, mă!” Replică Zok, bătând cu palma în masă. „Chiar colegii ăștia ai mei. E fantastic! Ca parlamentar, premier, președinte, ce vrei tu în statul ăsta… nu poți face nimic. Nimic!” Apoi adăugă cu amărăciune, „Trebuia să ne băgăm în mintea președintelui de partid.”